— Ai adus scrisorile? îmi şopti cu o expresie acuzatoare. Trebuie să mă întorc la departament la ora unu.
Privi din nou în jur.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat imediat, cuprins iar de nervozitate; în ultimele două zile se părea că-mi dezvoltasem un soi de al şaselea simţ morbid. Ţi-e teamă de ceva?
— Nu, răspunse tot în şoaptă, strângându-şi mănuşile în mână.
Dar mă întrebam… a mai intrat cineva în biserică acum?
Am aruncat şi eu o privire în jur. Lăcaşul era pustiu, cu excepţia celor două doamne de la altar.
— Nu.
— M-a urmărit cineva.
Pe chipul ei, încadrat de părul negru, se citea o expresie stranie, de suspiciune amestecată cu bravadă. Pentru prima dată, m-am întrebat cu ce preţ îşi plătise curajul pe care-l afişa.
— Cred că m-a urmărit. Un ins mic şi slab, într-un costum ponosit – haină de tweed şi cravată verde.
— Eşti sigură? Unde l-ai văzut?
— 179 —
— În sala catalogului, la bibliotecă. M-am dus să verific ce-ai spus dumneata în legătură cu fişele dispărute. Pur şi simplu nu puteam să cred – îmi explică ea, fără urmă de scuze în glas. L-am văzut acolo, şi pe urmă mi-am dat seama că mă urmăreşte, de la distanţă, pe Elm Street. Îl cunoşti?
— Da. E bibliotecar.
— Bibliotecar?
Părea că aşteaptă şi alte explicaţii, dar nu m-am putut hotărî să-i povestesc despre rana pe care o văzusem la gâtul omului. Era prea greu de crezut, prea bizar; auzind aşa ceva, în mod cert m-ar fi considerat sărit de pe fix. Aşa că am spus doar:
— Se pare că-mi urmăreşte mie mişcările. Trebuie neapărat să te fereşti din calea lui. Îţi voi povesti mai multe despre el mai târziu.
Vino şi aşază-te. Uite scrisorile.
I-am făcut loc pe unul dintre scaunele cu perniţe şi am deschis servieta. Helen a luat pachetul şi a deschis scrisorile aproape cu aceeaşi grijă pioasă ca mine cu o zi înainte. Nu puteam să nu mă
întreb oare ce simte văzând pe unele dintre ele scrisul de mână al tatălui ei, care fusese pentru ea, până acum, doar o sursă de frustrare. Am privit peste umărul ei. Da, era un scris ferm, plăcut şi drept. Poate că deja căpătase un aer uman în ochii fiicei lui. Apoi mi-am spus că nu ar trebui să mă mai uit şi m-am ridicat.
— O să mă plimb puţin pe aici, ca să te las să citeşti în linişte.
Dacă vrei să-ţi explic sau să te ajut cu ceva…
Încuviinţă cu o mişcare absentă a capului, fără a-şi lua ochii de pe prima scrisoare, aşa că m-am depărtat. Era clar că va avea grijă de preţioasele mele hârtii şi că deja citea cuvintele lui Rossi cu repeziciune.
Timp de o jumătate de oră am studiat altarul sculptat, picturile din capelă, ornamentele amvonului şi statuia din marmură
înfăţişând o madonă ostenită cu pruncul său neastâmpărat. Una dintre picturi mai cu seamă mi-a atras atenţia: un macabru Lazăr
— 180 —
prerafaelit ieşind din mormânt spre braţele întinse ale surorilor lui, cu gleznele de un verde-cenuşiu şi cu linţoliul îngălbenit. Chipul lui, decolorat după un secol de fum de lumânare şi tămâie, părea plictisit şi iritat, ca şi cum recunoştinţa ar fi fost ultimul lucru pe care-l simţea acolo, în pragul mormântului deschis. La intrarea în cavou, cu o mână ridicată, Iisus avea în ochi o sclipire rea şi arzătoare. M-am cutremurat şi am întors spatele tabloului. Lipsa de somn îmi otrăvea, în mod evident, gândurile.
— Am terminat, spuse Helen Rossi lângă mine. Vorbea tot în şoaptă şi arăta palidă şi obosită. Ai avut dreptate. Nu menţionează
nimic despre relaţia cu mama şi nici măcar despre călătoria în România. Mi-ai spus adevărul în privinţa asta. Dar nu pot să
înţeleg. Trebuie să fi fost în aceeaşi perioadă, în cadrul aceleiaşi deplasări pe continent, fiindcă eu am venit pe lume nouă luni mai târziu.
Expresia ei nu invita la compasiune, dar asta simţeam.
— Îmi pare rău. Aş vrea să te pot ajuta cu ceva, dar vezi şi tu cum e. Nici eu nu-mi pot explica.
— Acum cel puţin avem încredere unul în celălalt, nu-i aşa? mă
întrebă privindu-mă deschis.
Eram surprins să constat că, în mijlocul unor evenimente atât de triste şi de frustrante, putem simţi totuşi puţină bucurie.
— Avem?
— Da. Nu ştiu dacă există ceva care se cheamă Dracula, şi nici ce poate fi, dar acum cred că Rossi – tatăl meu – se simţea în pericol. În mod cert simţea acelaşi lucru cu ani în urmă, aşa că mi se pare plauzibil ca vederea cărţuliei dumitale să-i fi redeşteptat temerile –
o coincidenţă neplăcută şi o renaştere a trecutului.
— Şi ce crezi despre dispariţia lui?
Clătină din cap.
