conţinutul bagajelor: haine de schimb, scrisorile tatălui meu, o pâine şi puţină brânză, plus câteva cutii de suc. Dădusem iama şi în puşculiţa din bucătărie – la urma urmei, dacă făcusem un lucru rău, puteam să mai fac şi alte douăzeci – pentru a-mi suplimenta rezervele financiare din geantă. Asta însemna să mă dau de gol în faţa doamnei Clay mult prea repede, însă nu avusesem de ales; nu puteam să aştept ora de deschidere a băncii pentru a retrage ceva bani din contul meu de economii. Aveam un pulover călduros şi o jachetă de ploaie, paşaportul, o carte pentru lungul drum cu trenul şi dicţionarul de buzunar englez-francez.
— 220 —
Şi mai furasem ceva. Luasem din salon micul stilet din argint ce şedea în vitrină printre celelalte suvenire aduse de tata din primele lui misiuni diplomatice, pe când punea bazele fundaţiei sale. Pe atunci eram prea mică pentru a-l însoţi, şi obişnuia să mă lase în Statele Unite, în grija diverselor rude. Stiletul avea mânerul ornat şi lama teribil de ascuţită, adăpostită într-o teacă, şi ea decorată. Era singura armă pe care o văzusem vreodată în casa noastră; lui tata nu-i plăceau revolverele, iar gusturile sale de colecţionar nu includeau săbiile sau toporiştile. Nu aveam idee cum anume m-ar putea apăra pumnalul acela micuţ, dar mă simţeam mai în siguranţă ştiindu-l în geantă.
Gara se aglomerase deja când trenul trase la peron. Mi-am dat seama atunci că nu există bucurie mai mare decât sosirea unui tren în gară, oricât de tulbure ar fi situaţia de moment – în special a unui tren european, şi mai cu seamă a unuia care merge spre sud. În acea perioadă din viaţa mea, în ultimul sfert al secolului XX, am auzit şuierul unora dintre ultimele locomotive cu aburi ce străbăteau Alpii. M-am urcat în tren strângându-mi în mână sacul de şcoală şi aproape zâmbind. Mă aşteptau câteva ore tihnite pe drum şi aveam nevoie de ele, nu pentru a citi cartea pe care o luasem de acasă, ci pentru a răsfoi încă o dată preţioasele scrisori de la tata. Eram convinsă că-mi alesesem corect destinaţia, dar trebuia să înţeleg de ce anume era cea corectă.
Am găsit un compartiment gol şi am tras perdeaua dinspre culoar, sperând să nu mai intre nimeni. După câteva clipe, îşi făcu apariţia o femeie de vârstă mijlocie, cu pălărie şi cu o haină albastră, dar se aşeză surâzând şi pregătindu-şi alături un teanc de reviste olandeze. În colţul meu confortabil, privind vechiul oraş şi apoi suburbiile defilând prin faţa ferestrei, am despăturit din nou prima dintre scrisori.
Deja îi ştiam începutul pe dinafară, ecoul şocant al cuvintelor, locul şi data surprinzătoare, scrisul de mână ferm şi apăsat.
— 221 —
„Draga mea fiică,
Dacă citeşti aceste rânduri, iartă-mă. Am plecat în căutarea mamei tale. Timp de mulţi ani am crezut-o moartă, însă acum nu mai sunt sigur. Această incertitudine este aproape mai rea decât durerea, aşa cum probabil vei înţelege şi tu într-o zi; îmi chinuie inima zi şi noapte. Nu ţi-am spus niciodată multe despre ea, şi aceasta a fost o slăbiciune din partea mea, recunosc, însă povestea noastră era prea dureroasă pentru a ţi-o relata cu uşurinţă.
Întotdeauna am avut intenţia de a-ţi spune mai multe pe măsură ce creşti, astfel încât s-o poţi înţelege mai bine fără să te înspăimânte –
deşi pe mine m-a înspăimântat atât de tare, atât de profund, încât scuza este una dintre cele mai jalnice pe care le puteam găsi.
În aceste ultime câteva luni m-am străduit să-mi compensez slăbiciunea spunându-ţi, puţin câte puţin, ceea ce puteam despre trecutul meu, şi aveam de gând să fac loc treptat în poveste şi mamei tale, deşi intrarea ei în viaţa mea a fost mai degrabă bruscă.
Acum mi-e teamă că nu voi reuşi să-ţi spun tot ce trebuie să ştii înainte de a-mi fi închisă gura – devenind efectiv incapabil să-ţi povestesc eu însumi – sau înainte de a cădea din nou pradă
muţeniei mele.
Ţi-am spus deja câte ceva despre viaţa mea dinainte de a veni tu pe lume şi despre circumstanţele stranii ale dispariţiei îndrumătorului meu. Ţi-am spus de asemenea cum am întâlnit-o pe Helen, o tânără la fel de interesată ca mine în găsirea profesorului Rossi – dacă nu chiar mai mult. Cu fiecare prilej pe care l-am avut am încercat să-ţi povestesc mai multe, dar acum cred că a venit momentul să scriu restul, să-l încredinţez hârtiei. Dacă eşti nevoită
acum să-l citeşti, în loc să-l auzi de pe buzele mele, pe vreo faleză
înaltă ori în vreo piaţetă liniştită, într-un port tihnit sau la masa unei cafenele, vina îmi aparţine, fiindcă nu ţi-am povestit totul mai devreme.
— 222 —
În vreme ce-ţi scriu, privesc pe fereastră luminile unui vechi port, iar tu dormi liniştită şi neştiutoare în camera învecinată. Sunt obosit după o zi de muncă şi istovit la gândul acestei îndelungi istorisiri –
o îndatorire tristă şi totodată o nefericită precauţie. Cred că voi avea la dispoziţie câteva săptămâni, poate chiar luni, în care-ţi voi putea depăna eu însumi această poveste, aşa încât nu voi mai repeta ceea ce ţi-am dezvăluit deja în cursul călătoriilor noastre de până acum.
Dincolo de acest interval – de săptămâni sau luni – nu ştiu ce va mai fi. Scrisorile pe care ţi le las sunt gajul meu împotriva singurătăţii tale. În cazul cel mai rău, vei moşteni casa, banii, mobilierul şi cărţile mele, dar sunt convins că vei preţui mai mult documentele acestea, fiindcă în ele se află povestea ta, istoria vieţii tale.
De ce nu ţi-am dezvăluit dintr-odată, dintr-o lovitură, toate iţele acestei istorii, pentru a-i pune în sfârşit punct şi pentru ca tu să afli totul? Răspunsul constă şi de această dată în slăbiciunea mea, dar şi în faptul că o versiune abreviată a evenimentelor ar fi fost exact asta: o lovitură. Şi nu pot să-ţi provoc cu niciun chip o asemenea durere, chiar dacă ar fi doar o fracţiune din cea pe care o simt eu. Şi, în plus, dacă ţi-aş fi dezvăluit totul dintr-odată, probabil că nu ai fi crezut, aşa cum eu însumi nu am crezut pe deplin în povestea pe care mi-a spus-o profesorul meu, Rossi, fără a reface şi eu drumul parcurs de el. Şi, la urma urmei, care poveste poate fi redusă la datele ei esenţiale şi seci? De aceea, îţi voi relata istoria mea pas cu pas.
Trebuie să mă hazardez însă la a aprecia cât de mult îţi voi fi spus deja prin viu grai atunci când – şi dacă – vei citi aceste scrisori.”
Am constatat că tata nu apreciase în mod corect şi că reluase povestea de puţin mai departe de unde o lăsase ultima dată.
Probabil că nu voi afla niciodată – m-am gândit cu tristeţe – cum a reacţionat la neaşteptata hotărâre a lui Helen de a-l însoţi şi nici detaliile interesante ale călătoriei lor din New England până la Istanbul. Cum izbutiseră oare să împlinească toate acele formalităţi
— 223 —
necesare, să treacă peste barierele politice şi să obţină vizele? Ce le spusese oare tata părinţilor lui, cuminţi şi rezonabili bostonieni, despre brusca sa hotărâre de a călători? Plecaseră, el şi Helen, la New York imediat, aşa cum plănuiseră? Dormiseră oare în aceeaşi cameră de hotel? Mintea mea fragedă nu putea găsi răspunsul la această întrebare, dar nici nu putea evita să se gândească la ea. Însă
a trebuit să mă mulţumesc în cele din urmă cu imaginea lor aidoma personajelor dintr-un film vechi: Helen, întinsă confortabil sub cuvertura patului dublu, tata, adormit ca vai de el într-un scaun, fără pantofi în picioare – dar cu toate celelalte haine la locul lor –, şi luminile din Times Square clipind ademenitor sub fereastră.
„La şase zile după dispariţia lui Rossi, într-o seară ceţoasă, am plecat spre Istanbul de pe aeroportul Idlewild, schimbând avionul la Frankfurt. Am ajuns la destinaţie a doua zi dimineaţă şi ne-am amestecat printre ceilalţi turişti. Mai fusesem în Europa occidentală
de două ori până atunci, dar acele călătorii mi se păreau acum a fi fost excursii pe o planetă cu totul diferită de cea pe care aterizasem: Turcia, care în 1954 părea, cu atât mai mult decât azi, o lume cu totul aparte. Iată-mă în clipa asta şezând în scaunul inconfortabil din avion, ştergându-mi faţa cu un şervet fierbinte, pentru ca în clipa următoare să mă pomenesc afară, pe pista la fel de fierbinte, învăluit în mirosuri necunoscute şi în praf, cu eşarfa unui arab fluturând în faţa mea şi încăpăţânându-se parcă să-mi intre în gură.
Helen râdea alături de mine, amuzată de stânjeneala mea. Se pieptănase şi îşi dăduse cu ruj pe buze înainte de a coborî, astfel că, după o noapte chinuită în avion, arăta proaspătă şi înviorată. La gât purta încă acea mică eşarfă; nu reuşisem să văd ce se ascunde sub ea şi nu aveam curaj s-o rog să-mi arate.
— Bine ai venit în lumea largă, yankeule, îmi spuse surâzătoare.
De data aceasta fusese un zâmbet real, nu obişnuita ei grimasă.
Sentimentul meu de surprindere s-a accentuat în timpul
— 224 —
călătoriei cu taxiul spre oraş. Nu ştiu cum mă aşteptam să arate Istanbulul – în niciun fel, probabil, din moment ce am avut atât de puţin timp pentru a mă gândi la el înainte de plecare –, dar frumuseţea pe care am descoperit-o mi-a tăiat răsuflarea. Domnea între zidurile lui o atmosferă de O mie şi una de nopţi, pe care nici hărmălaia traficului auto şi nici graba trecătorilor în veşminte occidentale n-o putea estompa. Primul oraş ridicat pe aceste locuri, Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin şi cea dintâi inimă a creştinătăţii, trebuie să fi fost magnific – o îmbinare de opulenţă
romană şi misticism creştin timpuriu. Când am ajuns în fine la un hotel din vechiul cartier Sultanahmet, mintea îmi fremăta deja de imaginile zecilor de moschei şi minarete zărite în drum, de zumzetul bazarelor şi de un fugar instantaneu al multiplelor cupole ale Hagiei Sofia.
Nici Helen nu mai fusese în Turcia, şi studia acum totul cu o tăcută concentrare, întorcându-se spre mine o singură dată în timpul drumului cu taxiul, pentru a-mi spune cât de straniu i se pare să se afle la izvoarele – cred că acesta a fost cuvântul folosit de ea – la izvoarele Imperiului Otoman, cel care lăsase o amprentă atât de puternică asupra ţării ei natale. Acesta avea să devină un fel de refren al zilelor noastre petrecute acolo – comentariile ei scurte şi caustice cu privire la tot ce-i era deja familiar: numele turceşti, o salată cu castraveţi pe care am mâncat-o la un restaurant în aer liber, arcada ascuţită a unei ferestre. Observaţiile ei aveau un efect ciudat asupra mea, dublându-mi într-un anume fel trăirile, ca şi cum aş fi putut vedea Istanbulul şi România în acelaşi timp; pe măsură ce între noi se ridica tot mai concretă întrebarea dacă va trebui să ajungem în cele din urmă în România, aveam senzaţia că
sunt condus într-acolo de urmele trecutului, văzute prin ochii lui Helen. Dar mă abat de la subiect; acesta va fi un episod ulterior al povestirii mele.
Salonul pensiunii la care am tras era răcoros după praful şi
