— Regiunea aceasta a lumii nici nu poate fi concepută fără
Bizanţ. Şi, ştii, în România poţi vedea pretutindeni reminiscenţele sale, în fiece biserică, în fresce, mănăstiri şi chiar pe chipurile oamenilor, cred. Din unele puncte de vedere, Bizanţul e mai vizibil acolo decât aici, cu tot acest… sediment otoman deasupra sa.
Cucerirea Constantinopolului în 1453 de către oştile lui Mahomed al II-lea a fost una dintre cele mai cumplite tragedii ale istoriei. Au doborât zidurile oraşului, şi apoi sultanul şi-a trimis armatele să
jefuiască şi să ucidă timp de trei zile. Otomanii au siluit fetiţe şi băieţi pe altarele bisericilor, chiar şi acolo, în Hagia Sofia. Au furat icoanele şi toate celelalte odoare, au topit aurul şi au aruncat relicvele sfinţilor în stradă, să le mănânce câinii. Înainte era cel mai frumos oraş din lume.
Helen îşi duse mâna la şold, strângând pumnul. N-am putut spune nimic. Oraşul era frumos şi acum, cu nuanţele sale bogate şi delicate, cu elegantele cupole şi minarete, indiferent faţă de atrocităţile comise cu sute de ani în urmă. Începeam să înţeleg de ce momentele acelea teribile de acum cinci sute de ani erau încă atât de reale pentru ea, dar nu vedeam ce legătură au cu viaţa noastră de astăzi. Şi, dintr-odată, m-a izbit gândul că poate bătusem atâta cale degeaba, că venisem în locul acesta magic împreună cu o femeie atât de complicată, pentru a căuta urmele unui englez care se afla
— 229 —
poate într-un autobuz, îndreptându-se spre New York. Mi-am înăbuşit însă gândul şi am încercat s-o tachinez puţin.
— Cum de ştii atât de multe despre istorie? Parcă erai antropolog!
— Sunt, îmi răspunse ea grav. Dar nu poţi studia culturile umane, dacă nu le cunoşti istoria.
— Şi atunci de ce nu ai devenit pur şi simplu istoric? Cred că şi aşa ai fi putut studia cultura şi civilizaţia.
Helen îmi evita acum privirea şi îşi reluase expresia distantă.
— Poate. Dar am vrut să pătrund într-un domeniu în care tata nu se înstăpânise.
Marea Moschee era încă deschisă în lumina înserării, atât pentru credincioşi, cât şi pentru turişti. Mi-am încercat slabele cunoştinţe de germană în faţa paznicului de la uşă, un băiat cârlionţat cu pielea măslinie – cum arătau oare bizantinii aceia? –, dar el mi-a spus că
nu exista nicio bibliotecă înăuntru, nicio arhivă şi nimic asemănător; în plus, nici nu auzise despre aşa ceva prin apropiere. L-am întrebat apoi dacă are idee unde să căutăm, iar el ne-a sugerat să încercăm la universitate. Cât despre moschei mai mici, erau cu sutele în Istanbul.
— E prea târziu să mai trecem astăzi pe la universitate, spuse Helen, care citea ceva în ghidul turistic. Putem să mergem mâine acolo şi să întrebăm pe cineva despre arhivele din vremea lui Mahomed al II-lea. Cred că aşa e cel mai bine să procedăm. Acum, hai să vedem vechile ziduri ale Constantinopolului. Putem ajunge de aici.
M-am lăsat condus de ea pe străzi, în vreme ce hotăra drumul ţinând ghidul turistic în mână şi poşeta neagră atârnată pe braţ. Pe lângă noi treceau biciclete, robe turceşti se amestecau printre costumele occidentale, căruţele trase de cai se intersectau cu autoturisme. Oriunde mă uitam, vedeam bărbaţi cu veste închise la culoare şi fesuri croşetate, femei în bluzoane cu imprimeuri colorate
— 230 —
şi şalvari pe dedesubt, cu capetele acoperite. În mâini duceau sacoşe şi coşuri, boccele, pâine, găini sau flori. Străzile fremătau de viaţă, la fel ca acum o mie şase sute de ani. Pe aceste străzi trecuseră primii împăraţi creştini, flancaţi de preoţi, în drumul lor de la palat la biserică, pentru Sfânta Împărtăşanie. Fuseseră conducători puternici, mari patroni ai artelor, tehnicieni sau teologi. Iar unii dintre ei se dovediseră de asemenea mârşavi şi cruzi, gata să-şi ucidă supuşii sau chiar membrii propriei familii, în buna tradiţie romană. Aici se născuse şi se impusese adevărata politică bizantină; poate că totuşi nu era un loc chiar atât de nepotrivit pentru un vampir sau doi.
Helen se opri în faţa unui perete din piatră, înalt şi măcinat de vreme. La baza lui se înghesuiau prăvălii, iar în coastele sale câţiva smochini îşi înfipseseră rădăcinile; deasupra, cerul lipsit de nori începuse să capete o nuanţă arămie.
— Iată ce a mai rămas din zidul ce înconjura Constantinopolul, şopti Helen. Îţi poţi da seama cât era de mare în zilele lui de glorie.
În ghid scrie că marea ajungea pe atunci până la poalele sale, astfel că împăratul se putea îmbarca direct de aici. Şi acolo, ruinele acelea erau o parte a hipodromului.
Am rămas admirând priveliştea până ce mi-am dat din nou seama că uitasem de Rossi pentru zece minute.
— Hai să mâncăm ceva, am spus brusc. E deja trecut de şapte şi va trebui să ne retragem devreme în seara asta. Sunt hotărât ca mâine să găsim arhiva.
Helen încuviinţă, şi am pornit amândoi spre inima vechiului oraş. Nu departe de pensiune am descoperit un restaurant decorat în interior cu vase de alamă şi o ceramică delicată; ne-am aşezat la o masă lângă geam, de unde puteam privi trecătorii în stradă. În timp ce aşteptam să ne fie adusă cina, am fost izbit pentru prima dată de un fenomen al lumii orientale care până atunci scăpase atenţiei mele: toţi cei care păreau a se grăbi care încotro nu se grăbeau de
— 231 —
fapt, ci mergeau pur şi simplu. Ceea ce aici părea a fi ritm alert, pe trotuarele din New York sau Washington ar fi fost o pură
preumblare. I-am spus acest lucru lui Helen, şi ea a râs cinic.
— Când nu există perspectiva vreunui câştig substanţial, nimeni nu are de ce să se grăbească.
Chelnerul ne aduse felii de pâine, un bol cu iaurt cremos şi felii de castraveţi, plus un ceai puternic aromat în căni de sticlă. Am mâncat cu poftă după oboseala acelei zile, şi trecusem deja la frigăruile de pui, când în local îşi făcu apariţia un bărbat cu o cuşmă
de păr cărunt şi o mustaţă argintie, îmbrăcat într-un costum cenuşiu bine croit. După ce privi scurt în jur, se aşeză la o masă alături de noi şi puse o carte lângă farfurie. Comandă ceva în turcă, pe un ton scăzut, apoi păru că remarcă pofta cu care mâncam, şi se aplecă spre noi cu un zâmbet prietenos.
— Văd că vă place mâncarea noastră tradiţională, spuse într-o engleză cu accent, dar altfel excelentă.
Surprins, am răspuns:
— În mod categoric ne place. Este extraordinară.
— Ia să vedem, continuă omul, întorcându-şi spre mine faţa cu trăsături frumoase. Nu sunteţi din Anglia. America?
— Da.
Helen era tăcută, mâncându-şi puiul şi aruncându-i celuilalt priviri precaute.
— Ah! Ce interesant! Şi vizitaţi minunatul nostru oraş?
— Într-adevăr, am replicat, dorindu-mi ca Helen să se arate mai prietenoasă – ostilitatea ei putea stârni suspiciuni.
— Bine aţi venit în Istanbul, ne ură bărbatul, ridicând paharul în cinstea noastră.
I-am răspuns adecvat şi am primit înapoi un surâs larg.
