— Ai putea să-mi explici ce cauţi în expresul de Paris în loc să fii la şcoală? Ce puteam face?
— Îmi pare rău, Barley! N-am avut nici un moment intenţia să te implic în toată situaţia asta. Am crezut că ai plecat deja şi că te poţi întoarce la master James cu conştiinţa curată. N-am vrut să-ţi fac necazuri.
— Serios? Era clar că aşteaptă mai multe lămuriri. Deci voiai să te plimbi puţin prin Paris în loc să stai la ora de istorie!
— Păi, am bâiguit încercând să câştig ceva timp, tata mi-a trimis o telegramă spunându-mi că e bine şi să vin şi eu pentru câteva zile.
Barley rămase tăcut câteva clipe.
— Regret, dar asta nu explică totul. Dacă ai fi primit o telegramă, ar fi venit probabil aseară şi aş fi auzit şi eu despre ea. Şi se punea cumva problema ca tatăl tău să nu fie „bine”? Parcă plecase în călătorie de afaceri. Ce citeşti acolo?
— E o poveste lungă, am replicat moale, şi ştiu că deja îţi zici că
sunt ciudată…
— Eşti tare ciudată! Dar mai bine mi-ai spune ce ai de gând.
Avem suficient timp până ce ajungem în Bruxelles, ca să luăm trenul înapoi spre Amsterdam.
— Nu!
Nu intenţionasem să strig chiar atât de tare. Doamna de vizavi tresări în somn, aşa că am continuat, vorbind mai încet:
— 239 —
— Trebuie să merg la Paris. Sunt foarte bine. Tu poţi coborî acolo, dacă vrei, şi să te întorci la Londra până diseară.
— Să cobor acolo, zici? Asta înseamnă că tu n-ai să cobori acolo?
Unde merge trenul ăsta?
— Se opreşte în Paris, dar…
Barley îşi încrucişase din nou braţele şi aştepta. Era chiar mai rău decât tata. Poate mai rău chiar decât fusese profesorul Rossi. Mi-a trecut în fugă prin minte imaginea lui stând la catedră, cu braţele la piept, măsurându-şi bieţii elevi cu priviri încruntate şi strigând: „Şi ce anume l-a dus pe Milton la teribila sa concluzie privind căderea lui Satan? Sau n-a citit nimeni lucrarea?!” Am înghiţit cu greu nodul din gât şi am răspuns din nou, mai umil:
— E o poveste lungă.
— Avem timp destul.
„Eu, Helen şi Turgut ne-am privit în tăcere şi am conştientizat atunci între noi o conexiune, ca o senzaţie de înrudire. Poate pentru a trage puţin de timp, Helen luă obiectul albastru pe care-l pusese profesorul pe masă, lângă ea, şi mi-l întinse.
— Este un simbol străvechi, îmi spuse. Un talisman împotriva deochiului.
L-am luat, i-am simţit conturul neted, cald de la palma ei, şi l-am lăsat din nou jos. Turgut nu s-a lăsat însă distras.
— Doamnă, sunteţi româncă?
Niciun răspuns.
— Dacă aşa stau lucrurile, reluă el cu o voce puţin mai joasă, trebuie să aveţi grijă aici. Poliţia s-ar putea arăta interesată. Ţara noastră nu are relaţii tocmai prieteneşti cu România.
— Ştiu.
— Dar cum de şi-a dat ţiganca seama de acest lucru? se miră
Turgut. Nu i-aţi spus nimic!
— N-am idee.
— 240 —
— Unii oameni susţin că ţiganii au un anumit talent vizionar. Eu n-am crezut niciodată aşa ceva, dar… Şi ce ciudat că a pomenit despre vampiri!
— Da? replică Helen. Probabil că era sărită. Toţi ţiganii sunt nebuni.
— Se poate, se poate. Oricum, mi se pare straniu ce a spus şi cum a spus – fiindcă aceasta este o altă specializare a mea.
— Ţiganii? am întrebat.
— Nu, domnul meu, vampirii!
Eu şi Helen am rămas cu ochii aţintiţi la el, cu grijă să nu ne încrucişăm privirile. Turgut reluă:
— Shakespeare e munca mea de o viaţă, însă legendele despre vampiri sunt pasiunea mea. Aici, în Turcia, avem o veche tradiţie în acest sens.
— Este o… o tradiţie turcă? am întrebat uluit.
— O, legendele datează din Egiptul antic, dragii mei colegi. Dar aici, în Istanbul… ei bine, se spune că unii dintre cei mai sângeroşi împăraţi bizantini erau vampiri, că pentru ei împărtăşania creştină
