— Dar documentele…
— Nu vă faceţi griji, dragă domnule. Am avut eu grijă să intre în colecţia Bibliotecii Naţionale. Chiar dacă nimeni nu le mai apreciază
aşa ca mine, tot trebuie păstrate. O umbră întunecată se abătu pe figura lui, pentru prima dată de la admonestarea ţigăncii, când adăugă: Răul există încă în oraşul nostru, ca pretutindeni, de altfel.
Dacă vă plac curiozităţile – şi aici privirea îi oscilă de la mine la Helen şi înapoi –, îmi va face o deosebită plăcere să vă însoţesc acolo mâine. Îl cunosc pe bibliotecar, şi vă va permite să răsfoiţi colecţia aceea.
— Vă mulţumim foarte mult, am răspuns, neîndrăznind să întorc ochii spre Helen. Şi cum… cum aţi devenit interesat de un subiect atât de neobişnuit?
— Oh, povestea e lungă! Nu vă pot plictisi chiar atât de mult!
— Nu ne plictisiţi deloc.
— Sunteţi foarte amabil.
Profesorul rămase tăcut timp de câteva minute, jucându-se cu furculiţa. Afară, pe străzile aglomerate, maşinile claxonau în urma bicicliştilor, iar trecătorii se perindau aidoma personajelor pe o scenă – femeile în rochii largi, cu eşarfe şi cercei lungi, de aur, bărbaţii în costume occidentale cu cravată şi cămaşă albă. O adiere lejeră, marină ajunse până la noi, aducându-mi în minte imaginea corăbiilor ce-şi aduceau încărcăturile bogate până în inima imperiului – un imperiu mai întâi creştin, apoi musulman –, trăgând la ancoră sub zidurile oraşului, ce coborau până la malul mării. Fortăreaţa împădurită a lui Dracula, cu ritualurile sale
— 244 —
barbare, părea mult departe de această lume străveche şi cosmopolită. Nu e de mirare că i-a urât pe turci şi că ei l-au detestat la rândul lor, mi-am spus. Şi totuşi, turcii din Istanbul, cu aurul, arama şi cu mătăsurile lor, cu bazarele, anticariatele şi miile de moschei şi geamii, trebuie să fi avut mult mai multe în comun cu bizantinii pe care i-au cucerit decât avea Vlad. Privit din perspectiva acestui centru cultural, Dracula părea o sălbăticiune din codru, un căpcăun provincial, un barbar medieval. Mi-am amintit totuşi imaginea lui, pe care o văzusem într-o enciclopedie, acasă – gravura aceea care înfăţişa o figură distinsă, cu mustaţă îngrijită şi o cuşmă
elegantă. Mi s-a părut un paradox.
Eram pierdut în această reverie când vocea lui Turgut răsună din nou:
— Spuneţi-mi, prieteni, de ce vă interesează acest subiect, al lui Dracula?
Ne pasase mingea cu un surâs afabil… sau poate suspicios. Am privit spre Helen.
— Păi, eu studiez secolul al XV-lea în Europa, ca parte a disertaţiei pe care o pregătesc, am răspuns şi am fost imediat pedepsit pentru lipsa mea de sinceritate prin senzaţia că această
minciună s-ar putea dovedi totuşi în curând un adevăr. Dumnezeu ştie când voi mai ajunge să lucrez din nou la teza mea, aşa că
ultimul lucru de care aveam nevoie era un subiect mai amplu. Dar dumneavoastră – am insistat – cum aţi trecut de la Shakespeare la vampiri?
Turgut surâse – cam trist, mi s-a părut mie –, şi sinceritatea sa tacită mi-a sporit sentimentul de ruşine.
— Ah, e o poveste veche şi foarte ciudată. Lucram la cea de-a doua carte a mea despre Shakespeare – tragediile sale. Mă
retrăgeam în fiecare zi într-o mică… oare cum îi spuneţi dumneavoastră în engleză?… într-o nişă în sala de lectură a universităţii. Şi într-o zi am găsit o carte pe care n-o mai văzusem
— 245 —
acolo niciodată. Turgut se întoarse spre mine, din nou cu acelaşi surâs trist. Eu îngheţasem deja. Cartea aceasta – continuă el – nu semăna cu nicio alta; era foarte veche şi complet goală, cu excepţia unui dragon în mijloc şi a cuvântului DRAKULYA. Nu mai auzisem până atunci despre Dracula, dar imaginea era foarte ciudată şi pregnantă. Şi atunci mi-am spus că trebuie să înţeleg ce înseamnă
asta. Aşa că am încercat să aflu tot.
Helen stătuse neclintită lângă mine, dar acum se mişcă în scaunul ei, cu nerăbdare parcă.
— Totul? întrebă ea şoptit.”
Trenul aproape că ajunsese la Bruxelles. Mi-a luat mult timp –
deşi mi s-a părut că abia trecuseră câteva minute – până ce i-am explicat lui Barley, în cuvinte cât mai simple şi mai limpezi, ce-mi povestise tata despre evenimentele din tinereţea lui. Acum privea absent pe fereastră, la casele şi grădinile belgiene ce aveau un aer trist sub cerul înnorat. Pe măsură ce ne apropiam de Bruxelles, câte o rază slabă de soare începea să aureoleze turnul unei biserici sau coşul vreunei fabrici. Femeia de pe bancheta de vizavi sforăia încetişor, cu revista căzută pe podeaua compartimentului.
Eram gata să-i povestesc despre recentul neastâmpăr al tatălui meu, despre paloarea şi despre comportamentul său neobişnuit, când Barley se întoarse brusc şi mă privi în ochi.
— E foarte straniu ce-mi spui. Nu ştiu de ce aş avea încredere în ce mi-ai povestit, dar am. Sau, cel puţin, vreau să am.
Mi-a trecut prin minte gândul că nu-l văzusem niciodată serios până atunci – doar vesel şi, pentru scurt timp, enervat. Ochii lui, albaştri ca două petice de cer, se îngustară şi mai mult.
— Partea interesantă e că toate astea îmi amintesc de ceva.
— De ce anume? am întrebat, răsuflând uşurată fiindcă-mi acceptase povestea.
— Păi, tocmai asta-i partea interesantă, că nu-mi dau seama de
— 246 —
ce. Ştiu doar că are legătură cu master James. Dar ce e – habar n-am!
— 247 —
Capitolul 27
În compartimentul de tren, Barley şedea cu bărbia în pumn, străduindu-se în zadar să-şi aducă aminte, de ceva în legătură cu master James. În cele din urmă ridică ochii spre mine şi m-am simţit colpeşită de frumuseţea chipului său prelung când era serios. În lipsa voioşiei aceleia sâcâitoare, l-ai fi putut lua drept chipul unui înger, sau poate al unui pustnic dintr-o abaţie nordică. Pe atunci însă aceste comparaţii mi se conturau doar vag în minte; abia mai târziu am devenit conştientă de ele.
— Ei bine, spuse el în cele din urmă, după cum văd eu situaţia, există două posibilităţi. Ori eşti dusă cu pluta, caz în care trebuie să
