era de fapt o invitaţie de a bea sângele muritorilor. Dar eu nu cred aşa ceva. Cred că poveştile acestea au apărut mai târziu.
— A, păi… Nu voiam să mă arăt foarte interesat, mai mult de teamă ca Helen să nu-mi strivească iar piciorul pe sub masă decât din temerea că Turgut ar fi putut fi un aliat al forţelor întunericului, dar am văzut că şi ea îl privea uimită, aşa că am continuat: Dar ce părere aveţi despre legenda lui Dracula? Aţi auzit de ea?
— Dacă am auzit de ea?! Ochii lui întunecaţi sclipiră, şi turcul îşi strânse şervetul în pumn. Ştiaţi că Dracula a fost un om în carne şi oase, un personaj istoric? Un compatriot al dumneavoastră, doamnă. Era un domnitor, un voivoda din secolul al XV-lea, în Carpaţi. O persoană nu tocmai admirabilă, însă.
Atât eu, cât şi Helen am încuviinţat, fără a ne putea stăpâni. Eu unul nu m-am putut stăpâni în orice caz, iar ea părea prea absorbită
— 241 —
de cuvintele profesorului pentru a se mai controla. Se aplecase spre el, ascultând, ochii strălucindu-i la fel de întunecaţi ca ai lui.
Paloarea ei obişnuită fusese înlocuită acum de o roşeaţă slabă. Era unul dintre acele momente în care frumuseţea răzbătea la suprafaţa chipului ei reţinut şi dur, iluminând-o din interior. Turgut se lăsase prins de subiectul discuţiei.
— Nu vreau să vă plictisesc, dar am o teorie care susţine că
Dracula este un personaj foarte important în istoria Istanbulului. Se ştie că, în copilărie, a fost ostaticul sultanului Mahomed al II-lea, în Gallipoli, şi mai târziu undeva în Anatolia; tatăl lui îl dăduse sultanului Murad al II-lea, tatăl lui Mahomed, ca gaj pentru respectarea unui tratat. Copilul a rămas acolo timp de şase ani, între 1442 şi 1448. După cum vedeţi, nici părintele lui nu era tocmai un domn! Soldaţii care îl păzeau erau maeştri ai tehnicilor de tortură, şi probabil că băiatul a învăţat multe privindu-i. Dar, bunii mei domni
– turcul părea că, prins de patima discursului, uitase pe moment că
Helen era femeie –, eu mi-am formulat propria teorie, susţinând că
şi el şi-a lăsat amprenta asupra soldaţilor.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Cam din epoca aceea s-au înregistrat în Istanbul cazuri de vampirism. Eu consider – nu mi-am publicat încă ideile şi, din păcate, nu am dovezi în sprijinul lor – că primele sale victime au fost din rândul otomanilor, poate chiar dintre paznicii cu care s-a împrietenit. Astfel, imperiul nostru a fost contaminat şi morbul a fost dus apoi la Constantinopol, odată cu Mahomed Cuceritorul.
Am continuat să-l privim, fără a scoate un cuvânt. Mi-a trecut prin minte că, în conformitate cu legenda, numai morţii deveneau vampiri. Asta însemna oare că Vlad Dracul fusese ucis în Asia Mică
şi se transformase de pe atunci într-un mort viu, încă din tinereţe, sau că pur şi simplu avea gusturi nu tocmai creştineşti de la o vârstă
fragedă şi că le transmisese şi altora? Mi-am notat în minte să-l întreb acest lucru pe Turgut mai târziu, în cazul în care aveam să-l
— 242 —
cunosc mai bine. Între timp, el îşi reluase zâmbetul prietenos.
— Ei, asta e marota mea excentrică, atâta tot. Să mă iertaţi că m-am înfierbântat aşa. Soţia îmi spune că sunt insuportabil. Ridică din nou paharul spre noi cu un gest curtenitor, înainte de a sorbi din el, şi adăugă: Dar, pe legea mea, o dovadă totuşi am! Şi anume că
sultanii se temeau de el, considerându-l vampir.
— Dovada? am bâiguit.
— Da, am descoperit-o acum câţiva ani. Sultanul era atât de interesat de Dracula, încât, după moartea acestuia, în Valahia, a reunit aici o serie de documente şi obiecte care i-au aparţinut.
Dracula a ucis mulţi turci în ţara lui, şi sultanul îl ura din cauza asta, dar altul a fost motivul pentru care a fondat arhiva despre care vă
spuneam. Da! Sultanul chiar i-a trimis o scrisoare paşei din Valahia, în 1478, cerându-i să adune toate scrierile existente despre Vlad Dracula. De ce? Fiindcă – spunea el – voia să înfiinţeze o arhivă
menită să distrugă răul ce se răspândise în acest oraş după moartea valahului. Înţelegeţi dumneavoastră – de ce s-ar fi temut încă
sultanul de el, după moartea lui, dacă nu ar fi crezut că Dracula se poate întoarce? Am găsit o copie a scrisorii de răspuns a paşalei!
declară Turgut izbind cu pumnul în masă şi zâmbind. Am găsit chiar arhiva pe care a fondat-o pentru a lupta împotriva răului!
Nici eu, nici Helen nu ne-am clintit. Coincidenţa era incredibil de bizară. În cele din urmă, am riscat o întrebare:
— Domnule profesor, colecţia de documente la care vă referiţi a fost creată cumva de sultanul Mahomed al II-lea?
De data asta, era rândul lui să ne privească mut.
— Pe onoarea mea, sunteţi un istoric desăvârşit, într-adevăr! Vă
interesează această perioadă a istoriei noastre?
— Da, foarte mult. Şi am fi… aş fi teribil de interesat să văd şi eu această arhivă pe care aţi descoperit-o dumneavoastră.
— Desigur! Cu mare plăcere. Am să v-o arăt. Soţia mea va fi uluită de faptul că există cineva care vrea s-o vadă. Dar, din păcate,
— 243 —
splendida clădire în care era odată adăpostită a fost demolată
pentru a se construi un nou sediu al Ministerului Lucrărilor Publice, cam… acum opt ani. Era o clădire mică şi deosebită, lângă
Moscheea Albastră. Păcat!
Am simţit cum sângele mi se retrage în inimă. Deci de aceea nu izbuteam să localizăm arhiva despre care vorbise Rossi!
