— De ce nu? Nu mă deranjează să fiu şi turist aici.
Părea odihnită, şi am remarcat că-şi pusese pe sub taiorul negru o bluză curată, albastru-deschis – prima pată de culoare pe care o observam la ea, o excepţie de la obişnuita ţinută în alb şi negru. Ca şi până acum, la gât purta eşarfa ce-i ascundea locul în care o muşcase bibliotecarul. Avea o expresie ironică şi ostenită, dar am avut senzaţia – nesusţinută de nimic concret – că se obişnuise deja cu prezenţa mea până într-acolo, încât mai slăbise ceva din ferocitatea ei uzuală.
Străzile gemeau deja de pietoni şi de maşini când am ieşit din restaurant şi am pornit spre inima vechiului oraş, oprindu-ne la un bazar. Fiecare alee era un furnicar de cumpărători: bătrâne în negru pipăind un veritabil curcubeu de ţesături fine, tinere în veşminte bogat colorate, cu capul acoperit, târguindu-se pentru fructe total necunoscute mie sau examinând vitrinele cu bijuterii din aur, bătrâni cu fesuri croşetate citind ziarele sau aplecându-se pentru a cerceta variate sortimente de narghilele din lemn. Unii dintre ei aveau în mâini şiraguri de mătănii. Oriunde mă uitam, vedeam figuri cu trăsături plăcute, ferme, cu tenul măsliniu, mâini care se agitau şi gesticulau, degete întinse şi zâmbete fugare ce revelau când şi când câte un dinte de aur. De jur împrejur, aerul zumzăia de glasuri afectate, hotărâte, sonore şi ocazional de râsete.
Helen avea acelaşi zâmbet amuzat, ironic, privind la necunoscuţii din jur ca şi cum i-ar fi făcut plăcere să-i vadă, dar totodată de parcă
ar fi fost convinsă că-i înţelege mult prea bine. Şi pentru mine scena era încântătoare, dar la mine se combina cu o senzaţie de reţinere,
— 252 —
pe care o recunoşteam în sufletul meu de o săptămână încoace şi care se manifesta în toate locurile publice. Era ceva ce mă îndemna să cercetez mulţimea din jur, să privesc mereu peste umăr, să
analizez expresiile de pe figurile întâlnite – şi aveam senzaţia că
sunt eu însumi urmărit şi privit. Era o senzaţie neplăcută, o notă
stridentă pe fondul conversaţiilor lejere din jurul nostru, şi m-am întrebat – nu pentru prima dată – dacă nu mă molipsisem cumva de atitudinea aceea cinică pe care o avea Helen faţă de întreaga specie umană. Totodată, eram curios dacă această atitudine a ei era intrinsecă sau apăruse doar ca o consecinţă a vieţii duse într-un stat poliţienesc.
Oricare ar fi fost cauzele ei, îmi resimţeam această nouă paranoia ca un afront la adresa eului meu anterior. Cu o săptămână în urmă
eram un tânăr american normal, resemnat cu lipsa mea de satisfacţii profesionale, mândru în fond de prosperitatea şi de simţul moral superior al culturii în care trăiam, chiar şi atunci când mă prefăceam că le contest. Acum Războiul Rece devenise o realitate pentru mine, prin intermediul lui Helen şi al aerului ei deziluzionat, în vreme ce un alt război rece, mai vechi, se făcea simţit treptat în sângele meu.
M-am gândit la Rossi, la zilele în care bătuse şi el aceste străzi în vara lui 1930, înainte ca evenimentele petrecute în arhivă să-l alunge din Istanbul, şi l-am simţit foarte real – nu doar pe Rossi cel pe care-l cunoscusem, ci şi pe Rossi cel tânăr, din scrisorile sale.
La un moment dat, Helen mă bătu uşor pe braţ şi-mi făcu un semn discret către doi bătrânei care şedeau la o masă de lemn, lângă
o prăvălie.
— Uită-te aici, îmi spuse, teoria tihnei personificată. E ora nouă
dimineaţa, şi ei joacă deja şah. E de mirare că nu fac o partidă de table, jocul preferat în această parte a lumii. Dar cred că aceştia de aici joacă şah.
Cei doi bărbaţi îşi aşezau piesele pe tabla de lemn veche şi uzată, negrul împotriva albului, cai şi ture stând de strajă, pioni dispuşi pe
— 253 —
linia de bătaie – acelaşi aranjament dintotdeauna al oricărui război, mi-am spus, oprindu-mă să privesc.
— Ştii ceva şah? mă întrebă Helen.
— Desigur, am replicat indignat. Obişnuiam să joc cu tata!
— Ah!
Exclamaţia a fost amară, şi mi-am amintit prea târziu că ea nu avusese parte de asemenea lecţii în copilărie şi că jucase un şah aparte cu tatăl ei – sau cu imaginea pe care şi-o formase despre el, în orice caz.
— Ştii, nu e ceva occidental, continuă ea. E un joc străvechi, din India; se numea şahmat în persană. Şah înseamnă «rege». Prin urmare, e o luptă a regilor.
I-am privit pe cei doi începându-şi partida, alegând cu degete chircite primele piese. Între ei era un schimb continuu de glume şi replici vesele; probabil că se cunoşteau de mult. Aş fi putut sta acolo toată ziua, urmărindu-le jocul, dar Helen porni înainte nerăbdătoare, şi am urmat-o. Când ne-am îndepărtat, cei doi bărbaţi au părut că ne observă în sfârşit, ridicându-şi pentru o clipă ochii, nedumeriţi. Probabil că arătam ca nişte străini aici, deşi figura lui Helen se armoniza plăcut cu ceea ce vedeam în jur. M-am întrebat cât timp va dura partida celor doi – toată dimineaţa, probabil – şi care dintre ei va câştiga de data aceasta.
Prăvălia de lângă ei tocmai deschidea. Era mai degrabă o baracă, înghesuită între trunchiul unui smochin şi marginea bazarului. Un tânăr în pantaloni negri şi cămaşă albă trăgea cu putere de uşi şi obloane, aşezând mesele în faţă şi întinzându-şi mărfurile pe ele: cărţi – grămezi pe taraba de lemn, în lăzile de pe podea şi pe rafturile din interior.
M-am apropiat grăbit, iar tânărul proprietar schiţă din cap un salut şi zâmbi, ca şi cum ar fi recunoscut un bibliofil indiferent de limba vorbită. Helen veni şi ea ceva mai lent şi am început amândoi să răsfoim un volum după altul, în cele mai diverse limbi. Multe
— 254 —
dintre ele erau în arabă sau în limba turcă modernă; unele erau scrise în alfabetul chirilic sau grec, altele în engleză, franceză, germană, italiană. Am găsit un tom în ebraică şi un raft întreg de lucrări clasice în latină. Majoritatea fuseseră tipărite în condiţii precare şi legate pe măsură, având deja colţurile îndoite şi crăpate.
Erau şi câteva cărţi de dată recentă, cu scene sumbre pe copertă, plus unele ce păreau foarte vechi, mai cu seamă cele în arabă.
— Bizantinii iubeau cărţile, murmură Helen răsfoind ceea ce părea a fi un volum de poezie germană. Poate cumpărau unele chiar din locul acesta.
Tânărul terminase pregătirile pentru ziua respectivă şi veni să ne salute.
— Vorbiţi germană? Engleză?
— Engleză, am spus repede, văzând că Helen nu răspunde.
— Am cărţi în engleză, mă înştiinţă proprietarul, surâzând. Avea ochi verzui, nasul lung şi trăsături expresive pe chipul îngust. Nu-i problemă. Şi ziare de la Londra, New York…
I-am mulţumit şi l-am întrebat dacă vindea şi cărţi vechi.
— Da, foarte vechi.
Mi-a întins o ediţie de secol XIX din Mult zgomot pentru nimic –
ieftină, legată în pânză deja decolorată. M-am întrebat din ce bibliotecă «fugise» şi cum călătorise – din Manchester, de pildă –