rămân lângă tine şi să te duc acasă în siguranţă, ori nu eşti dusă, şi de asemenea trebuie să rămân lângă tine, fiindcă te aşteaptă
probleme serioase. Ar trebui să fiu la şcoală mâine, dar o să văd ce pot face în privinţa asta. Oftă şi mă privi, rezemat din nou de spătarul banchetei: Am bănuiala că Parisul nu e destinaţia finală a călătoriei tale. Ai putea să mă luminezi puţin şi să-mi spui încotro ai de gând să te îndrepţi?
„Dacă profesorul Bora ne-ar fi tras câte o palmă peste faţă, acolo în restaurantul acela din Istanbul, tot nu ne-ar fi uluit atât de tare ca dezvăluirea pe care tocmai o făcuse despre «marota» lui excentrică.
Fusese totuşi o palmă salutară: ne trezisem acum de-a binelea.
Oboseala îmi pierise şi, odată cu ea, neîncrederea că vom găsi noi informaţii despre mormântul lui Dracula. Venisem deci la locul potrivit. Poate – şi aici inima îmi tresări, însă nu doar cu speranţă –, poate că mormântul se afla chiar aici, în Turcia. Nu-mi trecuse niciodată prin minte o asemenea eventualitate, dar acum îmi dădeam seama că nu ar fi deloc imposibil. La urma urmei, Rossi fusese admonestat sever aici de unul dintre acoliţii lui Dracula. Ar fi oare posibil ca mortul viu să fi păzit nu doar arhiva, ci şi un
— 248 —
mormânt? S-ar fi putut ca prezenţa insistentă a vampirilor, la care se referise Turgut, să fie de fapt o consecinţă a prezenţei continue a lui Dracula aici? Am revăzut rapid în minte ceea ce ştiam deja despre viaţa şi legenda lui Vlad Ţepeş. Dacă fusese întemniţat aici în tinereţe, n-ar fi oare posibil să se fi întors după moarte în locurile în care îşi făcuse ucenicia în ale torturii? Poate că îl anima o anume nostalgie, ca a celor care se retrag la un moment dat în oraşul în care au copilărit. Iar dacă romanul lui Stoker nu greşea în privinţa obiceiurilor vampirilor, creatura se putea muta foarte bine dintr-un loc în altul, săpându-şi mormântul acolo unde dorea; la urma urmei, în poveste călătorise în sicriul său până în Anglia. De ce n-ar fi putut veni într-un mod oarecare aici, în Istanbul, deplasându-se în noapte în însăşi inima imperiului ale cărui armate îi aduseseră
pieirea? În fond, ar fi fost o răzbunare pe măsură.
Dar încă nu-i puteam adresa lui Turgut aceste întrebări. Abia îl cunoscusem şi încă nu ştiam dacă puteam avea încredere în el.
Părea sincer, şi totuşi faptul că se aşezase tocmai la masa noastră şi ne povestise despre «marota» lui părea o coincidenţă mult prea bizară pentru a fi credibilă. Acum i se adresa lui Helen şi, în sfârşit, ea îi vorbea.
— Nu, dragă doamnă, nu ştiu «totul» despre povestea lui Dracula. De fapt, cunoştinţele mele nu sunt nici pe departe uimitoare. Dar bănuiesc că personajul a exercitat o influenţă
considerabilă asupra oraşului nostru, o influenţă malefică, iar acest fapt mă îndeamnă să continui. Dar voi, prieteni? întrebă el privind când spre mine, când spre Helen. Păreţi şi voi interesaţi oarecum de acest domeniu. La ce se referă mai exact disertaţia dumitale, tinere?
— La comerţul olandez în secolul al XVII-lea, am răspuns moale.
Mie unul mi s-a părut un răspuns ezitant, şi începusem deja să
mă întreb dacă nu cumva era şi fusese dintotdeauna un proiect înşelător; la urma urmei, negustorii olandezi nu bântuiau eternitatea atacând oamenii şi furându-le sufletele nemuritoare.
— 249 —
— A! exclamă Turgut cu o privire nedumerită. Dacă vă
interesează însă şi istoria Istanbulului, puteţi veni cu mine mâine-dimineaţă pentru a vedea colecţia sultanului Mahomed. A fost un conducător remarcabil; pe lângă documentele mele preferate, a colecţionat o sumedenie de alte lucruri interesante. Acum trebuie să
mă duc acasă, la soţie; am întârziat nepermis de mult şi probabil că
e deja în culmea exasperării. Zâmbi, ca şi cum starea soţiei i s-ar fi părut mai degrabă mulţumitoare, şi adăugă: Va dori în mod cert să
cinaţi împreună cu noi mâine, aşa cum de altfel vreau şi eu.
Am stat o clipă în cumpănă; consoartele turcilor erau încă, probabil, la fel de supuse ca femeile din haremurile de odinioară.
Sau poate că Turgut nu voise să spună decât că soţia lui era la fel de primitoare ca el. Am aşteptat să aud pufnetul dezaprobator al lui Helen, însă ea s-a mulţumit doar să privească pe rând la amândoi.
— Aşa deci, prieteni – Turgut se ridicase, pregătindu-se de plecare. Scoase câteva bancnote şi le strecură sub marginea farfuriei, apoi ridică pentru ultima dată paharul în cinstea noastră şi sorbi restul de ceai. Pe mâine!
— Unde ne vom întâlni?
— Oh, voi veni aici pentru a vă lua. Să spunem… exact la zece, mâine-dimineaţă? Bun! Vă doresc o seară plăcută.
Înclină capul în semn de salut şi plecă. După câteva clipe mi-am dat seama că abia se atinsese de mâncarea din farfurie, plătise şi cina noastră şi, în plus, ne lăsase talismanul împotriva deochiului, care se afla şi acum pe masă.
Am dormit în noaptea aceea dus, după oboseala drumului şi turul prin Istanbul. Când zgomotul oraşului m-a trezit, era deja şase şi jumătate. În cameră era semiîntuneric. Când am deschis ochii, am privit în jur, la pereţii văruiţi, la mobilierul simplu, cu un aer străin, la luciul oglinzii de deasupra chiuvetei, şi m-am simţit oarecum confuz. M-am gândit la şederea lui Rossi aici, în Istanbul, la pensiunea la care trăsese el – unde anume, nu ştiam – şi în care îi
— 250 —
fuseseră mutate bagajele şi pierdute însemnările, şi am avut impresia că o văd cu ochii minţii, de parcă aş fi fost eu însumi acolo sau aş fi retrăit acum întreaga scenă. După câteva clipe am realizat că totul era liniştit şi în ordine în camera mea; servieta cu preţiosul ei conţinut şedea neatinsă lângă pat, unde era suficient să întind doar o mână pentru a o atinge. Chiar şi în somn fusesem într-un fel conştient de cartea aceea veche din interiorul ei.
O auzeam pe Helen în baia de pe culoar, mişcându-se şi dând drumul la apă. După un moment, mi-am dat seama că trăgeam cu urechea şi, pentru a scăpa de sentimentul de jenă, m-am ridicat din pat şi m-am dus la chiuvetă să-mi dau cu puţină apă pe faţă şi pe mâini. În oglindă, figura mea – şi ce tânăr îmi păream până şi mie, atunci – era aceeaşi dintotdeauna. După oboseala călătoriei, ochii îmi erau puţin înceţoşaţi, dar aveam privirea alertă. Mi-am pus în păr un strop din atotprezenta briantină a acelei epoci, l-am pieptănat pe spate, neted şi lucios, mi-am îmbrăcat pantalonii şi un sacou, la care am adăugat o cămaşă curată, dar boţită şi o cravată. În vreme ce mă aranjam, am auzit cum zgomotele din baie încetează şi, după câteva clipe, mi-am scos trusa de bărbierit şi am ciocănit în uşă. N-a răspuns nimeni, aşa că am intrat. Parfumul lui Helen, o colonie aspră, cu iz mai degrabă ieftin – poate una pe care o adusese de acasă –, persista în cămăruţa de baie. Aproape că începuse să-mi placă.
La micul dejun am avut cafea tare – foarte tare –, servită într-un ibric de aramă cu mânerul lung, alături de pâine, brânză sărată şi măsline, plus un ziar pe care nu-l puteam citi. Helen mâncă în tăcere, iar eu am imitat-o, gândindu-mă învăluit în fumul de ţigară
ce plutea spre noi din colţul în care aştepta chelnerul. Restaurantul era pustiu în această dimineaţă – cu excepţia razelor de soare ce pătrundeau prin fereastra în arcadă –, dar forfota traficului de afară
îl umplea cu un amalgam de sunete plăcute şi imagini ale trecătorilor înarmaţi cu serviete sau cu plase de cumpărături.
— 251 —
Instinctiv, căutasem o masă cât mai departe de fereastră.
— Profesorul va sosi abia peste două ore, îmi spuse Helen, punându-şi zahăr în a doua ceaşcă de cafea şi amestecând viguros.
Ce facem până atunci?
— Mă gândeam că am putea merge din nou la Hagia Sofia. Aş
vrea să mai văd o dată locul.
