până la această răspântie a lumii vechi. Am răsfoit-o, pentru a mă
arăta politicos, şi am înapoiat-o.
— Nu e destul de veche? mă întrebă proprietarul zâmbind iar.
Helen privise peste umărul meu şi acum se uită demonstrativ la ceas. La urma urmei, nici nu mai ajunsesem la Hagia Sofia.
— Da, e vremea să mergem, am spus.
Tânărul negustor schiţă o plecăciune, cu volumul în mână. Am zăbovit cu ochii asupra lui o clipă, sâcâit de ceva, o vagă amintire, dar în clipa următoare omul se întoarse cu spatele, pentru a întâmpina un nou client – un bătrân care ar fi putut chibiţa la jocul
— 255 —
celor doi de mai înainte. Helen mă trase de braţ. Am ieşit din prăvălie, am mers cu paşi repezi spre capătul bazarului şi am plecat spre pensiune.
Micul restaurant era gol când am intrat, dar câteva minute mai târziu îşi făcu şi Turgut apariţia, surâzând şi întrebându-ne cum am dormit. Purta un costum din lână oliv, în ciuda arşiţei din miezul zilei, şi părea că debordează de un entuziasm abia reţinut. Părul lui ondulat era pieptănat pe spate, pantofii îi luceau proaspăt lustruiţi şi se apropie repede pentru a ne conduce afară din restaurant. Am remarcat din nou că era un tip energic şi m-am simţit mulţumit că
aveam un astfel de ghid. Un val de entuziasm începuse să crească şi în mine. Documentele lui Rossi erau la adăpost în servieta mea, şi poate că orele următoare aveau să mă aducă mai aproape măcar cu un pas de locul în care se afla el. În scurt timp, cel puţin, voi avea posibilitatea de a compara copiile realizate de el cu originalele pe care le studiase cu atâţia ani în urmă.
În stradă, Turgut ne-a explicat că arhiva sultanului Mahomed nu era găzduită de clădirea principală a Bibliotecii Naţionale, cu toate că se afla sub protecţie guvernamentală. Locul ei era acum într-o anexă a bibliotecii, în care funcţionase iniţial o medresă, o şcoală
islamică tradiţională. În demersul său de laicizare a ţării, Atatürk închisese aceste şcoli, astfel că astăzi clădirea respectivă adăpostea lucrări vechi şi rare pe teme de istorie a Imperiului Otoman. Acolo urma să găsim şi colecţia sultanului Mahomed al II-lea.
Anexa bibliotecii se dovedi a fi o clădire micuţă, dar splendidă, cu porţi din lemn şi alamă. Ferestrele erau îmbrăcate într-o dantelărie din marmură; lumina filtrată prin ele decora podeaua cu forme geometrice fin desenate, stele căzătoare şi octogoane. Turgut ne-a arătat unde să semnăm în registrul de intrări; Helen a mâzgălit ceva ilizibil, iar el şi-a scris numele cu înflorituri.
Apoi am intrat în unica sală a colecţiei, o încăpere largă, cu plafonul boltit decorat cu un mozaic în alb şi verde. De la un capăt
— 256 —
la celălalt erau aşezate mese lustruite, la care lucrau deja trei sau patru oameni studioşi. Pereţii erau mărginiţi nu numai de rafturi, ci şi de casete şi sertare din lemn, iar din plafon atârnau lămpi delicate din alamă. Arhivarul, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu un şirag de mărgele la încheietura mâinii, se ridică de la birou şi veni spre noi, strângând ambele mâini ale lui Turgut în palmele sale.
Discutară ceva timp de un minut – am prins în cuvintele profesorului numele universităţii noastre –, şi apoi arhivarul ni se adresă în turcă, surâzând şi plecându-se în faţa noastră.
— Acesta este domnul Erozan care vă urează bun venit, ni-l prezentă Turgut cu un zâmbet de satisfacţie. Îi va face plăcere să vă
poată fi ucis.
Fără să vreau am făcut ochii mari, iar pe Helen am auzit-o pufnind: «util» voise să spună, fireşte.
— Va aduce imediat pentru dumneavoastră, continuă el imperturbabil, documentele sultanului Mahomed cu privire la Ordinul Dragonului, dar până atunci noi va trebui să-l aşteptăm aici liniştiţi.
Ne-am aşezat la una dintre mese, la o distanţă convenabilă de ceilalţi cititori, care ne aruncară în treacăt o privire şi apoi reveniră
la studiile lor. După câteva clipe, domnul Erozan se întoarse ţinând în mâini o casetă mare din lemn, cu o încuietoare în faţă şi o inscripţie în arabă gravată pe capac.
— Ce scrie acolo? l-am întrebat pe profesor.
— Ah! exclamă el, atingând capacul cu vârfurile degetelor. Scrie:
«Aici este răul… hm… aici este răul conţinut… găzduit. Încuie-l cu cheile Sfântului Coran».
Inima îmi tresări. Cuvintele semănau izbitor cu cele pe care spusese Rossi că le citise pe marginile hărţii şi apoi le rostise cu glas tare în sala arhivelor. În scrisori nu menţionase nimic despre această
casetă, dar poate că nici n-o văzuse, dacă bibliotecarul îi adusese doar documentele. Sau poate că acestea fuseseră închise în casetă
— 257 —
cândva după plecarea lui Rossi de aici.
— Cât de veche este caseta? l-am întrebat pe Turgut.
— Nu ştiu. Şi nici prietenul meu n-are idee. Fiind din lemn, nu cred că datează din epoca sultanului Mahomed. Domnul Erozan –
profesorul înclină din cap în direcţia lui, şi arhivarul îi imită gestul, curtenitor – mi-a spus la un moment dat că documentele au fost închise în această casetă în 1930, pentru a fi păstrate în siguranţă.
Ştie acest lucru de la bibliotecarul care a lucrat aici înaintea lui.
Prietenul meu este un om foarte meticulos.
— În 1930!
Am aruncat o privire spre Helen. Probabil că la data la care concepuse Rossi scrisorile, decembrie 1930, documentele pe care le examinase fuseseră deja amplasate în casetă. Un container obişnuit din lemn le putea apăra de rozătoare şi de umiditate; ce-l determinase însă pe arhivarul de atunci să închidă documentele despre Ordinul Dragonului într-o cutie ornamentată cu acea inscripţie de avertizare?
Prietenul lui Turgut aduse un rând de chei şi potrivi una dintre ele în încuietoare. Mi-a venit să râd gândindu-mă la catalogul nostru modern de la universitatea de acasă şi la liberul acces al oricui la miile de cărţi rare păstrate acolo. Niciodată nu-mi închipuisem că voi ajunge să studiez documente păstrate sub o cheie veche. Arcul încuietorii se destinse.
— Aşa deci! murmură Turgut când arhivarul se retrase.
Apoi privi pe rând la amândoi – un zâmbet trist, mi s-a părut – şi deschise capacul.”
