— Nu. Pentru unele dintre titluri nu am izbutit să găsesc alte referinţe, iar pentru celelalte nu există nimic scris după anul 1600.
— Şi totuşi, asta înseamnă mai târziu decât epoca în care a trăit Vlad Dracula, comentă Helen.
Am privit-o, surprins; nu mă gândisem la asta. Era un amănunt simplu, dar real şi tulburător.
— Da, dragă doamnă. Cele mai recente dintre aceste lucrări au fost scrise la peste o sută de ani după moartea lui şi deopotrivă
după decesul sultanului. Din păcate, nu am găsit niciun fel de informaţii despre modul în care bibliografia aceasta a ajuns printre documentele lui Mahomed. Cineva a adăugat-o probabil mai târziu, poate la mult timp după aducerea colecţiei în Istanbul.
— Dar înainte de 1930.
Turgut îmi aruncă o privire ascuţită.
— Acesta este anul în care colecţia a fost pusă deoparte şi încuiată. Ce te face să afirmi asta, domnule profesor?
Am simţit cum mă înroşesc, atât pentru că spusesem prea multe –
iar Helen schiţa deja un gest de disperare stârnit de prostia mea –, cât şi fiindcă nu eram încă profesor. Am rămas tăcut câteva
— 266 —
secunde; nu mi-a plăcut niciodată să mint, şi încerc pe cât posibil să
n-o fac atunci când pot evita acest lucru. Turgut mă studia atent, şi mi-am dat seama – cu neplăcere – că nu sesizasem până acum pe deplin fineţea şi ascuţimea privirii sale întunecate. Am tras adânc aer în piept. Cu Helen aveam să mă descurc eu mai târziu. Aveam încredere în Turgut şi simţeam că, dacă i-am dezvălui mai multe, ne-ar putea ajuta mai substanţial. Pentru a mai trage puţin de timp, am privit încă o dată lista documentelor în turcă şi titlurile pe care le traducea el pentru noi; încă nu-i puteam întâlni privirile. Oare cât de mult ar trebui să-i povestesc? Dacă i-aş dezvălui tot ce ştim despre aventurile lui Rossi în Istanbul, nu ne-ar pune cumva la îndoială seriozitatea sau chiar sănătatea mentală? Şi astfel, stând cu ochii plecaţi şi încercând să mă hotărăsc, am observat ceva straniu.
Mâna mi-a zburat spre documentul original, bibliografia în limba greacă a Ordinului Dragonului. De fapt, nu tot textul era în greacă.
Numele din partea de jos a listei era perfect lizibil pentru mine: Bartolomeo Rossi. După el urma o frază în latină.
— Dumnezeule mare!
Exclamaţia mea i-a luat prin surprindere pe cititorii de la celelalte mese. Domnul Erozan, care încă discuta cu mărunţelul cu barbă şi tichie, s-a întors întrebător spre noi. Helen s-a aplecat spre mine, iar Turgut a întins mâna spre document.
— Ce s-a întâmplat?
Eu încă nu-mi puteam lua privirile de la documentul original, iar profesorului nu i-a fost greu să-şi dea seama ce anume mi-a atras atenţia. În clipa următoare sări brusc în picioare, cuprins de o agitaţie geamănă cu a mea, atât de evidentă încât mi-a oferit o ciudată alinare pe fondul acestei situaţii în întregime ciudate.
— Oh, Doamne! Profesorul Rossi!
Toţi trei am schimbat priviri siderate şi, timp de o clipă, nimeni n-a rostit vreun cuvânt. În cele din urmă am încercat eu, adresându-mă lui Turgut:
— 267 —
— Îţi este cunoscut numele acesta?
El continuă să privească un moment când la mine, când la Helen.
— Dar vouă?”
Zâmbetul lui Barley avea o nuanţă plăcută.
— Probabil că eşti foarte obosită, altfel n-ai fi dormit atât de adânc. Şi eu am obosit, doar gândindu-mă la zăpăceala în care ai intrat. Ce ar spune cineva – oricine – dacă i-ai povesti toate chestiile astea? Doamna de colo, de pildă, adăugă el arătând cu bărbia spre femeia de vizavi, care nu coborâse la Bruxelles, având probabil de gând să doarmă tot drumul până la Paris. Sau un poliţist? Toată
lumea şi-ar spune că te-ai ţicnit cu desăvârşire. Şi chiar aveai de gând să mergi singură până în sudul Franţei? Aş vrea să-mi spui destinaţia exactă, în loc să mă laşi pe mine s-o ghicesc, ca să-i pot telegrafia imediat doamnei Clay şi să te bag într-un bucluc cum n-ai mai văzut.
Era rândul meu să surâd. Mai discutasem despre asta şi înainte.
— Eşti teribil de încăpăţânată. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că
o fetiţă ca tine poate fi o pacoste atât de mare – pacostea care ar cădea pe capul meu dacă master James ar afla că te-am lăsat singură
undeva în mijlocul Franţei.
Cuvintele lui aproape că mi-au adus lacrimi de necaz în ochi, dar supărarea mi-a trecut repede când l-am auzit continuând:
— Cel puţin vom avea timp să mâncăm ceva de prânz înainte de a prinde următorul tren. În Gare du Nord se găsesc unele dintre cele mai delicioase sendvişuri, şi în felul acesta îmi voi putea cheltui francii pe care-i am la mine.
Pluralul folosit a fost cel care mi-a încălzit inima.
— 268 —
Capitolul 29
A coborî chiar şi dintr-un tren modern în acea arenă vastă a călătoriilor care este Gare du Nord, cu structura sa din oţel şi sticlă
de o frumuseţe luminoasă, înseamnă a păşi direct în inima Parisului. Alături de Barley, am pus piciorul pe peron şi am rămas o clipă nemişcată, încercând să absorb dintr-odată atmosfera pariziană, deşi mai fusesem aici de trei ori, în cursul călătoriilor împreună cu tata. Gara fremăta de scrâşnet de frâne, fragmente de conversaţie, zgomot grăbit de paşi, fluierături, aripi fluturate de porumbei şi clinchet de monede. Un bătrân cu o beretă pe cap trecu braţ la braţ cu o tânără. Avea părul roşcat, splendid coafat, şi ruj roz pe buze. Pentru o clipă, m-am imaginat în locul ei. Oh, ce extraordinar trebuie să fie să arăţi aşa ca ea, să locuieşti în Paris, să
ai pantofi cu toc înalt şi sâni adevăraţi şi să mergi alături de un artist elegant, trecut de prima tinereţe! Apoi mi-a trecut prin minte că
