predecesorul lui în acest post ştia ceva în plus. Aşa că m-am dus să
discut cu fostul bibliotecar.
— Mai trăieşte încă?
— Nu, nu, îmi pare rău. Era foarte bătrân de pe atunci şi cred că a murit la un an după ce am vorbit cu el. Dar avea o memorie excelentă şi mi-a spus că hotărâse să păstreze colecţia sub cheie
— 271 —
fiindcă avusese un sentiment neplăcut în privinţa ei. A adăugat că
un profesor din străinătate o consultase odată şi că devenise brusc…
cum spuneţi voi în engleză?… tulburat şi aproape nebun, ieşind brusc în fugă din clădire. Bătrânul bibliotecar mi-a mai spus că, la câteva zile după această întâmplare, în vreme ce şedea singur în arhivă şi lucra, a observat, ridicându-şi ochii din hârtiile sale, un bărbat masiv studiind documentele care-l tulburaseră pe profesorul străin. Nimeni nu intrase în clădire, uşa ce dădea spre stradă fiind încuiată, deoarece era deja seară şi programul bibliotecii se încheiase. Aşa că n-a putut înţelege cum intrase omul acela. S-a gândit că poate totuşi nu încuiase uşa şi nu-l auzise pe bărbat urcând scările, ceea ce i s-a părut greu de crezut, oricum. Apoi mi-a spus – Turgut se aplecă spre noi şi coborî mai mult tonul –, mi-a spus că, atunci când s-a apropiat pentru a-l întreba ce face acolo, bărbatul s-a întors spre el şi… şi din colţul buzelor i se scurgea un firişor de sânge.
Am simţit un fior de repulsie, iar Helen îşi ridică brusc umerii, încercând parcă să-şi oprească un tremur.
— La început, continuă Turgut, bătrânul bibliotecar n-a vrut să-mi povestească toate astea; îi era teamă probabil să nu-l cred nebun.
Dar a adăugat că imaginea aceea l-a făcut aproape să-şi piardă
echilibrul şi, când a ridicat din nou privirea, bărbatul dispăruse. Dar documentele erau încă împrăştiate pe masă, iar a doua zi bibliotecarul a cumpărat de la un anticariat caseta aceasta şi a închis documentele în ea. Le-a ţinut mereu încuiate şi mi-a spus că, de atunci, cât timp a mai lucrat aici, nu l-a mai deranjat nimic. Nu l-a revăzut niciodată pe bărbatul acela.
— Şi ce-i cu Rossi? am întrebat.
— Păi, vedeţi voi, eram hotărât să urmăresc această poveste până
în pânzele albe, aşa că l-am rugat să-mi spună numele profesorului străin, dar nu şi-a putut aminti decât că părea un nume italian. M-a îndemnat să mă uit în registrul din 1930, şi domnul Erozan,
— 272 —
prietenul meu, mi-a permis s-o fac. Am găsit numele profesorului Rossi, am făcut câteva cercetări şi am descoperit că venise de la Oxford, din Anglia. Şi i-am scris pe adresa respectivă.
— A răspuns? întrebă Helen fulgerându-l din priviri.
— Da, dar plecase de la Oxford. Se mutase la o universitate din Statele Unite, aceeaşi de la care veniţi şi voi doi, însă la început nu mi-am dat seama de legătură. Aşa se face că scrisoarea mea i-a parvenit târziu. Mi-a scris că regretă, dar nu ştie nimic despre arhiva la care m-am referit şi deci nu mă putea ajuta. Vă voi arăta scrisoarea când veţi veni la mine, la cină. Am primit-o cu puţin înainte de izbucnirea războiului.
— Toată chestia asta e foarte ciudată, am murmurat. Nu pot nicicum să înţeleg.
— Ei bine, există ceva chiar şi mai ciudat.
Turgut se întoarse spre pergamentul de pe masă, cel cu bibliografia, şi puse degetul pe numele lui Rossi, de pe ultimul rând. Privindu-l, am remarcat din nou cuvintele de lângă el. Erau în latină, eram sigur, deşi cunoştinţele mele în domeniu, care datau din primii doi ani de colegiu, nu fuseseră niciodată impresionante, iar cu trecerea timpului se subţiaseră considerabil.
— Ce scrie acolo? Ştii latină?
Spre uşurarea mea, Turgut încuviinţă.
— Scrie: «Bartolomeo Rossi, Spiritul – Duhul – din Amforă».
— Dar cunosc expresia asta! Cred… de fapt sunt sigur că este titlul unui articol la care lucrează în primăvara aceasta… La care lucra. Mi l-a arătat acum o lună. Este despre tragedia greacă şi despre obiectele de decor folosite în unele teatre greceşti. Este…
sunt sigur că la asta lucra în prezent.
— Ceea ce este foarte, foarte ciudat, continuă Turgut şi de data aceasta am sesizat clar nuanţa de spaimă din vocea lui, e faptul că
am studiat lista asta de foarte multe ori, dar niciodată nu am văzut acest ultim rând. Cineva a adăugat numele lui Rossi.
— 273 —
— Află cine a fost, am şoptit. Trebuie să aflăm cine a mai umblat cu aceste documente. Când ai fost ultima dată aici?
— Cu aproximativ trei săptămâni în urmă. Aşteptaţi, vă rog. Mă
duc mai întâi să-l întreb pe domnul Erozan. Rămâneţi aici.
Dar când se ridică în picioare, arhivarul îl observă şi se apropie de masa noastră. Cei doi schimbară în grabă câteva cuvinte.
— Ce spune? am întrebat, curios.
— Oare de ce nu mi-a povestit asta mai devreme? bombăni Turgut. A venit ieri un bărbat care a răsfoit documentele din casetă.
Urmă un nou schimb de replici între ei, iar domnul Erozan arătă
spre uşă.
— Era bărbatul acela, traduse Turgut, arătând şi el cu mâna.
Prietenul meu spune că era omul care a fost aici, cel cu care vorbea acum câteva clipe.
