bătrânelul ar putea fi tatăl ei, şi m-am simţit dintr-odată foarte singură.
M-am întors spre Barley, care părea că cercetează mai degrabă
parfumul locului, decât aspectul lui.
— Doamne, ce foame mi-e! Dacă tot am ajuns aici, hai să mâncăm măcar ceva bun!
Şi porni în grabă spre un colţ al sălii, ca şi când cunoştea gara pe dinafară. Am constatat curând că într-adevăr ştia nu doar gara, ci şi sortimentele de şuncă şi de muştar disponibile, astfel că, peste câteva clipe, mâncam câte un sendviş mare împachetat în hârtie albă, el necatadicsind nici măcar să se aşeze pe banca pe care o găsisem.
Şi mie mi-era foame, dar în primul rând eram îngrijorată de ceea ce aveam de făcut în continuare. Acum, că nu ne mai aflam în tren, Barley se putea duce la orice telefon şi s-o sune pe doamna Clay, pe master James ori poate o divizie întreagă de jandarmi ca să mă ducă
— 269 —
înapoi la Amsterdam cu cătuşe la mâini. L-am privit neliniştită, dar faţa îi era aproape în întregime ascunsă în dosul sendvişului uriaş.
Când îl lăsă jos, să bea puţin suc, i-am spus:
— Barley, aş vrea să-mi faci o favoare.
— Ce anume?
— Te rog să nu dai niciun telefon. Adică, te rog, Barley, să nu mă
dai de gol. Orice ar fi, eu tot mă duc spre sud. Înţelegi că nu mă pot întoarce acasă fără a şti unde e tata şi ce s-a întâmplat cu el, nu-i aşa?
— Înţeleg.
— Te rog, Barley!
— Dar drept cine mă iei?
— Nu ştiu, am replicat nedumerită. Credeam că încă eşti supărat fiindcă am fugit şi că vrei să mă pârăşti.
— Ia gândeşte-te puţin! Dacă aş fi fost cu adevărat inflexibil, probabil că acum m-aş fi îndreptat deja spre Oxford, pentru cursurile de mâine – şi spre o muştruluială serioasă din partea lui master James –, cu tine în lesă, fireşte. În loc de asta însă, iată-mă
aici, îndemnat de firea mea curtenitoare, dar şi de curiozitate, să
însoţesc o doamnă până în sudul Franţei, aşa, pe nepusă masă.
Crezi că aş rata o asemenea ocazie?
— Nu ştiu, am repetat, de această dată însă cu mai multă
recunoştinţă în glas.
— Mai bine am merge să întrebăm când este următorul tren spre Perpignan.
— Dar… de unde ai ştiut? am întrebat perplexă.
Barley mă privi din nou exasperat.
— Oh, te crezi tare misterioasă! Nu ţi-am tradus eu toate chestiile acelea din colecţia despre vampiri? Unde te-ai putea duce dacă nu la mănăstirea aceea din Pirineii Orientali? Crezi că eu nu ştiu cum arată o hartă a Franţei? Haide, nu te bosumfla acum! Nu-ţi stă bine deloc.
— 270 —
Aşa că am pornit amândoi, braţ la braţ, spre le bureau de change.
„Când Turgut a rostit numele lui Rossi pe acel ton evident de familiaritate, am avut brusc senzaţia că lumea se clatină, că
amestecul de imagini şi culori ia brusc forma unei viziuni de o absurditate extremă. Era ca şi când aş fi urmărit un film pe care-l mai văzusem de nenumărate ori şi, dintr-odată, un personaj complet străin de el ar fi apărut brusc pe ecran, integrându-se perfect în acţiune, fără nicio explicaţie.
— Îl cunoaşteţi pe profesorul Rossi? repetă Turgut pe acelaşi ton.
Eu încă nu-mi găseam cuvintele, dar Helen părea că s-a hotărât.
— Profesorul Rossi este îndrumătorul lui Paul, la Catedra de istorie a universităţii noastre.
— Dar e incredibil!
— Îl cunoşteai? am izbutit eu să-l întreb.
— Nu l-am întâlnit niciodată, dar am auzit despre el în cel mai neobişnuit mod cu putinţă. Vă rog, asta e o poveste pe care trebuie s-o auziţi! Staţi jos, dragii mei.
Şi schiţă un gest ospitalier, în ciuda uimirii sale nedisimulate.
Atât eu, cât şi Helen sărisem în picioare mai devreme, dar acum ne-am aşezat alături de el.
— E ceva cu totul extraordinar în asta… Turgut se întrerupse pentru o clipă, dar îşi adună apoi forţele pentru a continua. Cu ani în urmă, când m-am îndrăgostit de această arhivă, l-am rugat pe bibliotecar să-mi spună tot ce poate despre ea. Şi mi-a explicat că, din câte îşi amintea, n-o mai examinase nimeni, niciodată, dar că
