Ne-am întors cu toţii spre uşă, iar bibliotecarul gesticulă din nou, dar era prea târziu. Omuleţul cu tichia albă şi barba căruntă
plecase.”
Barley scotocea în portmoneu.
— Va trebui să schimbăm toţi banii pe care-i am la mine, spuse pe un ton mohorât. Am primit o sumă de la master James şi mai am şi eu câteva lire.
— Am adus şi eu ceva. Din Amsterdam, adică. Voi cumpăra eu biletele de tren şi cred că pot plăti în plus masa şi cazarea, cel puţin pentru câteva zile.
În sinea mea mă întrebam de fapt dacă banii pe care-i aveam erau suficienţi pentru a potoli apetitul uriaş al lui Barley. Era ciudat că o persoană atât de slabă putea mânca atât de mult. Şi eu eram subţire, dar nu m-aş fi putut imagina devorând două sendvişuri cu viteza pe care o demonstrase el mai devreme. Am crezut că problema asta cu banii e principala noastră dificultate, până ce am ajuns la casa de schimb. Barley a întrebat-o pe tânăra funcţionară de la ghişeu
— 274 —
despre cursul de schimb, iar ea a ridicat receptorul telefonului şi s-a întors cu spatele spre noi pentru a vorbi.
— De ce face asta? am întrebat, agitată.
Barley mă privi surprins.
— Verifică probabil cursul de schimb. Nu ştiu. Dar ce ţi-ai închipuit?
Nu-mi puteam explica nici eu. Probabil că mă molipsisem de la scrisorile tatei, dar acum totul mi se părea suspect. Aveam senzaţia că ochi nevăzuţi ne urmăreau pretutindeni.
„Dând dovadă de mai multă prezenţă de spirit decât mine, Turgut se repezi la uşă şi ieşi în hol. Se întoarse o clipă mai târziu, clătinând din cap.
— A dispărut. N-am zărit nici urmă de el în stradă. S-a pierdut în mulţime.
Domnul Erozan părea că-şi cere scuze, şi Turgut discută cu el timp de câteva secunde. Apoi se întoarse iarăşi spre noi.
— Aveţi vreun motiv să bănuiţi că aţi fost urmăriţi până aici?
— Urmăriţi?
Aveam toate motivele s-o cred, însă despre cine era vorba nu-mi puteam nici măcar închipui. Apoi mi-am amintit de ţiganca de la restaurant, cu o seară înainte.
— Prietenul meu spune că omul acela voia să vadă exact documentele pe care le studiam noi şi că s-a arătat furios când a aflat că sunt deja examinate de altcineva. Individul vorbea în turcă, dar cu accent, şi domnul Erozan crede că era străin. De aceea v-am întrebat dacă e posibil să vă fi urmărit cineva. Dragii mei, haideţi să
plecăm de aici, dar să fim cu ochii în patru. Îl voi ruga pe prietenul meu să aibă grijă de aceste documente şi să noteze numele tuturor celor care se interesează de ele. Dacă omul revine, va încerca să afle cine este. Poate că, dacă noi plecăm, individul se va întoarce.
— Dar… hărţile!
— 275 —
Îmi era teamă să las acele documente preţioase în caseta de lemn.
Şi, la urma urmei, ce aflasem în plus? Nimic care să ne ajute să
descifrăm enigma celor trei hărţi, chiar dacă le avusesem în faţa ochilor aici, pe masă. Turgut se întoarse iar spre domnul Erozan şi un surâs, semn al unei înţelegeri tacite, trecu de la unul la celălalt.
— Nu-ţi face griji, domnule profesor, îmi răspunse apoi. Am făcut cu mâna mea copii ale acestor documente, şi ele se află în siguranţă, la mine acasă. În plus, prietenul meu nu va permite ca originalelor să li se întâmple ceva. Puteţi să mă credeţi.
Voiam să-l cred. Helen privea tăcută la cei doi bărbaţi; mi-ar fi plăcut să ştiu ce e în mintea ei.
— Bine, am spus în cele din urmă.
Turgut începu să strângă documentele de pe masă, mânuindu-le cu o tandreţe de care poate nici eu n-aş fi dat dovadă.
— Haideţi, prieteni. Cred că avem multe de discutat în linişte. Vă
invit la mine acasă şi vom putea vorbi acolo. Vă voi arăta totodată şi alte materiale pe această temă, adunate de mine în decursul vremii.
Dar să păstrăm tăcerea în stradă. Vom pleca într-un mod cât mai demonstrativ şi îl vom lăsa în tranşee pe cel mai bun general al nostru, adăugă Turgut, arătând cu bărbia spre domnul Erozan.
Acesta dădu mâna cu fiecare dintre noi, încuie caseta cu atenţie şi o luă cu el, dispărând printre rafturi. L-am privit până ce s-a făcut nevăzut şi apoi am oftat din greu. Nu-mi puteam scutura senzaţia că soarta lui Rossi era încă ascunsă acolo, printre hârtiile din caseta aceea, sau că – Doamne fereşte – el însuşi era prizonier acolo, iar noi nu izbutiserăm să-l salvăm.
Am părăsit clădirea, zăbovind în văzul tuturor pe treptele de la intrare câteva minute, prefăcându-ne că discutăm. Îmi simţeam nervii zdruncinaţi, Helen era palidă, însă Turgut părea stăpân pe sine.
— Dacă insul acela pândeşte pe undeva prin apropiere, spuse în şoaptă, va vedea că am plecat.
— 276 —
Îi oferi braţul lui Helen, iar ea i-l luă cu mult mai puţină reticenţă
decât m-aş fi aşteptat, şi am pornit împreună pe stradă. Era ora amiezii, iar mirosul de pâine coaptă şi carne prăjită se ridica parcă
în valuri în jurul nostru, amestecându-se cu un iz jilav, poate fum de cărbuni sau de motorină – un damf pe care mi-l amintesc şi acum uneori, pe neaşteptate, şi care a ajuns să evoce pentru mine acel colţ
al lumii orientale. Tot ceea ce ne aştepta în continuare avea să fie o altă enigmă, la fel ca locul acesta, cu figurile turcilor din mulţime, cu minaretele zvelte ce se iţeau în fiece stradă, cu vechile cupole înconjurate de smochini şi magazinele cu mărfuri exotice. Dar cea mai mare enigmă dintre toate îmi strângea şi acum inima: unde era Rossi? Se afla oare aici, în acest oraş, sau era mult mai departe? Era viu, era mort sau prins undeva la mijloc?”
