— Dar nu e un obicei rău, nu-i aşa? continuă el. În orice caz, când
— 285 —
am văzut că arhiva mea vi se pare interesantă, am fost surprins şi bucuros deopotrivă, iar acum, că am auzit povestea voastră, cred că, într-un fel, vă voi putea fi de ajutor. La urma urmei, cum de aţi venit voi la restaurantul meu preferat? Înţeleg că sunteţi suspicioşi, dar nu am niciun răspuns; pot doar să vă spun că această
coincidenţă îmi dă speranţe. Mare e grădina…
Lăsându-şi fraza neterminată, Turgut ne privi pe rând, cu o expresie sinceră şi mai degrabă tristă. Helen suflă în aer un nor de fum turcesc.
— Bine, replică ea. Să sperăm, deci. Dar ce vom face în continuare cu această speranţă? Am văzut originalele hărţilor şi bibliografia Ordinului Dragonului, cea pe care Paul voia atât de mult s-o studieze. Cu ce ne ajută asta?
— Veniţi cu mine, o întrerupse brusc Turgut.
Se ridică, şi moleşeala prânzului îmbelşugat se risipi. Helen îşi stinse ţigara în scrumieră şi se ridică la rândul ei, atingându-mi degetele cu mâneca. I-am urmat şi eu.
— Vă rog să veniţi pentru o clipă în biroul meu.
Turgut deschise o uşă din dosul unei draperii de lână şi mătase, aşteptând politicos să trecem înaintea lui.”
— 286 —
Capitolul 31
Am rămas nemişcată pe locul meu, privind fix ziarul bărbatului de vizavi. Simţeam că ar trebui să mă foiesc puţin, să mă port firesc, poate chiar să-i atrag atenţia, dar omul era atât de imobil, încât am început să-mi spun că nici măcar nu-l auzeam respirând. În plus, acum respiram şi eu cu greu. După o clipă, temerile mele s-au adeverit: insul mi-a vorbit fără a-şi mişca ziarul. Vocea îi era exact ca pantofii şi pantalonii perfect croiţi. Mi-a vorbit în engleză cu un accent pe care nu l-am putut identifica, deşi amintea oarecum de franceză – sau poate că mă derutau titlurile din Le Monde, dansând în faţa ochilor mei măriţi de spaimă? Lucruri teribile se întâmplau în Algeria, în Cambodgia şi în alte locuri de care nu auzisem vreodată, iar franceza mea se îmbunătăţise mult în anul care trecuse. Individul vorbi din spatele foilor de hârtie, fără a-şi mişca ziarul măcar cu un milimetru. Avea o voce potolită, cultivată. Am simţit cum părul mi se ridică pe ceafă; nici nu-mi venea să cred ce aud. De fapt, mi-a pus o singură întrebare:
— Unde e tatăl tău, drăguţa mea?
Am zvâcnit de pe banchetă şi m-am repezit la uşă. Am auzit ziarul foşnind în spate, dar ţinta mea era ivărul. Uşa nu era însă
încuiată. Am ieşit fără a mai întoarce capul şi am zbughit-o în direcţia în care-l văzusem pe Barley plecând spre vagonul-restaurant. Ici şi colo, în celelalte compartimente, erau – slavă
Domnului – alţi călători cu ziare sau reviste în mâini ori cu o gustare pe genunchi, privindu-mă curioşi cum alerg pe culoar. Nu m-am oprit să verific dacă răsună paşi în urma mea. Mi-am amintit brusc că lăsasem ambele bagaje în compartiment. Oare le va lua cu el? Va căuta în ele? Geanta o aveam în mână; adormisem cu ea pe braţ, aşa cum o ţineam mereu când eram în public.
Barley era în vagonul-restaurant, în capătul îndepărtat, iar pe masa din faţa lui se afla o carte deschisă. Comandase ceai şi mici
— 287 —
nimicuri; abia după câteva clipe îşi ridică ochii şi remarcă prezenţa mea. Probabil că arătam cumplit, căci m-a tras imediat în separeu.
— Ce s-a întâmplat?
Mi-am îndesat faţa în umărul lui, făcând eforturi să nu plâng.
— M-am trezit, şi în compartiment era un bărbat care citea ziarul şi nu-i puteam vedea faţa.
Barley îşi puse palma peste părul meu.
— Un bărbat cu un ziar? Şi ce-i atât de supărător în asta?
— Nu m-a lăsat nicio clipă să-i văd faţa, am şoptit privind către uşa vagonului, unde nu se vedea însă nimeni, nicio siluetă în negru venind să ne caute. Dar mi-a vorbit din dosul ziarului.
— Aşa?
Barley părea să descopere că îi plăceau buclele mele.
— M-a întrebat unde e tata.
— Ce? sări el. Eşti sigură?
Mi-am îndreptat şi eu spatele.
— Da, în engleză. Şi am fugit. Nu cred că m-a urmărit, dar e în tren. A trebuit să las bagajele acolo.
Barley îşi muşcă buza; aproape că mă aşteptam să văd sângele ţâşnind pe pielea lui albă. Îi făcu semn chelnerului, se ridică, discută
cu el câteva momente şi duse mâna la buzunar pentru un bacşiş
substanţial, pe care-l lăsă lângă ceaşca de ceai.
— Următoarea oprire este Boulois, peste şaisprezece minute.
— Şi bagajele noastre?
— Tu ai geanta, iar eu am portmoneul, replică Barley, dar se opri brusc, cu ochii ţintă la mine. Scrisorile…?
— Sunt în geanta mea.
— Slavă Domnului! Poate că va trebui să renunţăm la bagaje, dar nu contează.