Prezentările fiind făcute, doamna Bora a dat mâna cu noi, păstrând acelaşi zâmbet plăcut. Era exact pe jumătate cât Turgut, cu ochi verzi mărginiţi de gene lungi, nasul puţin coroiat şi un pămătuf de bucle arămii.
— Îmi pare foarte rău că nu am fost acasă mai devreme, pentru a vă întâmpina. Probabil că soţul meu nu a pus nimic pe masă, nu-i aşa?
Vorbea într-o engleză lentă şi atent pronunţată. Am protestat, dar ea a clătinat din cap.
— Domnul Bora nu-şi tratează niciodată oaspeţii cu mâncare bună. Am să-l… cert pentru asta.
Şi agită pumnul micuţ spre soţul ei, care păru încântat.
— Mi-e o frică teribilă de consoarta mea. E la fel de aprigă ca o amazoană.
— 296 —
Helen, mult mai înaltă decât doamna Bora, surâdea privindu-i; erau, într-adevăr, irezistibili.
— Iar acum, continuă soţia lui Turgut, vă plictiseşte arătându-vă
colecţia lui teribilă. Îmi pare rău!
Peste câteva minute, ne aşezasem din nou pe divanele din salon, iar doamna Bora turna cafea în ceşti. Era o femeie foarte plăcută, şi delicată ca o vrăbiuţă, cu un aer reţinut, cam de patruzeci de ani.
Engleza ei nu era foarte bogată, dar o folosea cu o bună dispoziţie graţioasă, de parcă soţul ei aducea frecvent acasă vorbitori ai limbii lui Shakespeare. Rochia pe care o purta era simplă şi elegantă, la fel ca modul ei de a se mişca. Mi-am imaginat copiii de la grădiniţă
adunându-se în jurul ei, venindu-i, probabil, până la bărbie. M-am întrebat dacă familia Bora are copii; în încăpere n-am văzut nicio fotografie sau vreun alt obiect care să sugereze prezenţa unor mici moştenitori, şi n-am îndrăznit să întreb.
— V-a condus soţul meu într-un tur în jurul oraşului? o întrebă
doamna Bora pe Helen.
— Da, pe scurt. Mi-e teamă că i-am răpit foarte mult timp astăzi.
— Nu, eu sunt cel care v-a răpit timpul, interveni Turgut, sorbind din cafea cu o plăcere nedisimulată. Dar mai avem încă multe de făcut. Draga mea – îi explică soţiei sale –, vom porni în căutarea unui profesor dispărut, aşa că vom fi foarte ocupaţi în zilele următoare.
— Un profesor care a dispărut? Bine. Dar mai întâi trebuie să
mâncăm. Sper că veţi rămâne la cină.
Numai gândul la o altă masă copioasă mi se părea de-a dreptul imposibil, şi am avut grijă să ocolesc cu atenţie privirea lui Helen. Ei însă invitaţia i se păru cât se poate de firească, aşa că replică:
— Vă mulţumim, doamnă Bora. Sunteţi foarte amabilă, dar cred că trebuie să ne întoarcem la hotel, fiindcă avem programată o întâlnire acolo la ora cinci.
O întâlnire? Iniţial am rămas perplex, dar apoi i-am făcut şi eu
— 297 —
jocul.
— Adevărat, ne aşteaptă câţiva colegi americani. Dar sper să ne putem revedea cât mai curând.
Turgut încuviinţă.
— Voi căuta imediat în biblioteca mea orice element care ne-ar putea fi de ajutor. Trebuie să luăm în consideraţie posibilitatea ca mormântul lui Dracula să se afle în Istanbul – poate că hărţile acelea se referă la o anumită zonă a oraşului. Am câteva cărţi despre vechiul Istanbul şi voi apela de asemenea la colecţiile prietenilor mei. Voi căuta totul în această seară.
— Dracula! exclamă doamna Bora clătinând din cap. Îl prefer totuşi pe Shakespeare; mi se pare un domeniu de studiu mai sănătos. Şi, în plus – adăugă ea cu o privire şireată –, mai bănos.
Ne-au condus amândoi până la ieşire cu mare fast, iar Turgut a promis că ne vom întâlni a doua zi dimineaţă, la ora nouă, la pensiune. Va aduce toate informaţiile pe care le va găsi şi vom trece încă o dată pe la arhivă, ca să vedem dacă mai sunt noutăţi. Până
atunci – ne sfătui el – va trebui să fim foarte precauţi şi atenţi la orice semn de pericol. Ar fi vrut să ne însoţească până la pensiune, dar l-am asigurat că ne vom descurca singuri să luăm feribotul, care urma să plece peste douăzeci de minute. Gazdele noastre ne-au condus până la uşă şi au rămas împreună pe treptele de la intrare, ţinându-se de mână. Am întors capul de două sau de trei ori în vreme ce ne îndepărtam pe strada mărginită de smochini şi tei.
— Cred că au o căsnicie fericită, am spus cu glas tare şi am regretat imediat, fiindcă Helen mi-a răspuns cu obişnuitul ei pufnit.
— Haide, yankeule! Avem ceva nou de făcut în continuare!
În mod normal, apelativul folosit de ea mi-ar fi stârnit zâmbetul, dar de această dată ceva m-a determinat să întorc capul şi s-o privesc cu un tremur adânc. Un gând îmi dăduse târcoale toată
după-amiaza, deşi m-am străduit să-l alung pe cât posibil până în ultima clipă. Acum, faţă în faţă cu ea, am fost izbit de
— 298 —
inconfundabila asemănare dintre trăsăturile ei bine conturate şi chipul acela viu şi cutremurător din spatele draperiei negre.”
— 299 —
Capitolul 33
Când expresul de Perpignan a dispărut dincolo de linia orizontului, printre copacii şi acoperişurile caselor, Barley a clătinat din cap.
— Ei bine, individul e în tren, iar noi nu.
