— Aşa e, am replicat, dar el ştie exact unde suntem noi.
— Nu pentru mult timp.
Barley se duse la ghişeul de bilete, unde un bătrânel părea că
doarme în picioare, dar se întoarse în scurt timp, amărât.
— Următorul tren spre Perpignan trece abia mâine-dimineaţă. Şi nu e niciun autobuz spre un oraş mare până mâine după-amiază.
Există o singură pensiune la o fermă, cam la jumătate de kilometru afară din oraş. Putem dormi acolo şi să ne întoarcem mâine la trenul de dimineaţă.
Nici nu ştiam ce să fac: să mă înfurii sau să încep să plâng.
— Barley, nu pot aştepta până la trenul de mâine spre Perpignan!
Pierdem prea mult timp!
— Păi, n-avem altă soluţie, replică el iritat. Am întrebat de taxiuri, camioane, autobuze, căruţe, maşini de ocazie – ce altceva vrei să fac?
Am străbătut aleile satului în tăcere. Era o după-amiază târzie, caldă şi toropită; sătenii pe care-i zăream şezând în porţi sau prin grădini păreau pe jumătate amorţiţi, ca sub efectul unei vrăji. Când am ajuns la fermă, am văzut în faţă o firmă scrisă de mână şi o tarabă cu ouă, brânză şi vin de vânzare. Femeia care a ieşit să ne întâmpine, ştergându-şi mâinile pe şorţ, n-a părut surprinsă
văzându-ne. Iar când Barley m-a prezentat ca fiind sora lui, a surâs plăcut şi n-a pus nicio întrebare, cu toate că nu aveam vreun bagaj.
La întrebarea lui dacă avea o cameră pentru două persoane, a răspuns în şoaptă „oui, oui”, de parcă ar fi vorbit cu ea însăşi.
Curtea era o întindere de pământ bătătorit cu câteva flori, nişte
— 300 —
găini care scurmau în ţărână şi un şir de găleţi din plastic sub streşini; casa, şopronul şi celelalte acareturi erau îngrămădite în jurul ei, formând un ansamblu dezordonat, însă prietenos. Puteam mânca în grădina din spatele casei, ne-a explicat femeia, iar camera se afla pe aceeaşi parte cu grădina, pe latura veche a casei.
Am urmat-o în tăcere prin bucătăria joasă, şi apoi în aripa în care dormeau odinioară, probabil, ajutoarele în casă. Dormitorul era mobilat cu două paturi pe pereţii laterali şi un şifonier mare din lemn. Baia de alături avea o toaletă şi o chiuvetă. Totul era imaculat, perdelele erau apretate şi vechea broderie de pe unul dintre pereţi se decolorase în lumina soarelui. M-am dus în baie şi mi-am stropit faţa cu apă rece, în vreme ce Barley a plătit pentru cameră.
Când am ieşit, mi-a sugerat să facem o plimbare; stăpâna casei îi spusese că mai dura cam o oră până ce putea pregăti masa. La început n-am vrut să părăsesc adăpostul primitor al fermei, dar afară aerul era răcoros pe sub copacii umbroşi, aşa că am pornit la drum pe lângă ruinele a ceea ce trebuie să fi fost odată o casă
frumoasă. Barley a sărit gardul, şi eu l-am urmat. Bucăţi de piatră se desprinseseră din el şi un singur turn care mai supravieţuise, într-o stare jalnică, conferea ansamblului un aer de trecută grandoare. În hambar am văzut nişte fân, ca şi cum clădirea mai folosea încă
pentru depozitare. O bârnă groasă se desprinsese din plafon.
Barley se aşeză printre resturi şi mă privi.
— Ei bine, văd că eşti furioasă, îmi spuse pe un ton provocator.
Nu te deranjează când te salvez dintr-un pericol imediat, dar alta e situaţia dacă nu-ţi convine ce se întâmplă după aceea!
Obrăznicia lui mi-a tăiat pentru moment răsuflarea.
— Cum îndrăzneşti?! am izbucnit în cele din urmă, răsucindu-mă
în loc şi îndepărtându-mă printre pietrele căzute.
L-am auzit ridicându-se şi venind după mine.
— Ai fi preferat să rămânem în tren? mă întrebă cu o nuanţă mai potolită în voce.
— 301 —
— Fireşte că nu. Dar ştii la fel de bine ca mine că tata ar putea fi deja la Saint-Matthieu.
— Dracula însă – sau cine-o fi fost el – nu a ajuns încă acolo.
— Dar e cu o zi înaintea noastră! am replicat, refuzând să-mi întorc ochii spre el.
Dincolo de un şir de plopi, în depărtare, se zărea biserica satului; atmosfera din jur era senină şi calmă ca o pictură; mai lipseau doar caprele ori vacile.
— În primul rând, continuă Barley, şi în clipa aceea l-am urât pentru tonul lui didactic, nu ştim cine a fost acolo, în tren. Poate că
nu era însuşi încornoratul. În conformitate cu ceea ce conţineau scrisorile tatălui tău, are şi el acoliţii lui.
— Asta e chiar mai rău! Dacă în tren a fost unul dintre acoliţii lui înseamnă că se află poate deja la Saint-Matthieu.
— Ori… începu el, dar se opri brusc.
Ştiam ce voise să spună: „Ori poate că e aici, alături de noi”. Şi, pentru a-l scuti să-şi termine ideea, am ripostat:
— I-am indicat clar unde aveam de gând să coborâm, nu-i aşa?
— Acum cine e răutăcioasă?
