— Nicio problemă. O să-ţi spun eu câte ceva.
— Dar ştiu că semeni cu tatăl tău!
Vastul ei domeniu de cunoştinţe mi-a amintit brusc de Rossi, şi fraza mi-a scăpat înainte de a mă putea controla. I-am aruncat rapid o privire, temându-mă că am jignit-o, şi mi-am dat seama că era pentru prima dată când mă gândisem la ea în mod firesc ca fiind fiica lui, ca şi cum la un moment dat, neştiut nici de mine, aş fi acceptat ideea. Helen m-a surprins însă cu o expresie întristată.
— Iată un argument solid în favoarea primatului geneticii asupra mediului de viaţă. Oricum, Éva a părut deranjată, mai cu seamă
când i-am spus că eşti american. Mi-am închipuit că aşa va fi, pentru că mereu m-a considerat impulsivă şi a fost de părere că îmi asum prea multe riscuri. Bineînţeles că asta fac. Şi, desigur, a trebuit să se arate mai întâi supărată, ca să nu dea de bănuit la telefon.
— Să nu dea de bănuit?
— Trebuie să ţină seama de postul ei. Dar a spus că se va gândi la ceva; urmează s-o sun din nou mâine-seară. Aşa deci! E foarte isteaţă mătuşa asta a mea şi nu mă îndoiesc că va găsi o rezolvare.
Vom cumpăra bilete dus-întors spre Budapesta din Istanbul, poate la avion, când vom şti mai multe.
Am oftat în sinea mea gândindu-mă la cheltuieli şi m-am întrebat
— 307 —
cât mă va mai ţine punga, dar am replicat:
— Cred că va trebui să facă adevărate minuni pentru a-mi facilita intrarea în Ungaria şi pentru a ne feri totodată de necazuri.
— Dar face minuni! râse Helen. De asta nu sunt eu acasă acum, lucrând la căminul cultural din satul în care locuieşte mama.
Am coborât iar şi, ca înţeleşi, am ieşit în stradă.
— Acum nu avem prea multe de făcut. Trebuie să aşteptăm până
mâine să vedem ce spun Turgut şi mătuşa ta. Recunosc însă că îmi este greu să aştept. Ce putem face între timp?
Helen se gândi o clipă, în lumina aurie a înserării. Îşi puse din nou pălăria şi mănuşile, dar o rază târzie de soare arunca o strălucire roşiatică în părul ei negru.
— Aş vrea să mai văd şi alte locuri din oraşul acesta, spuse ea într-un final. La urma urmei, s-ar putea să nu mai vin aici altă dată.
Ne întoarcem la Hagia Sofia? Ne-am putea plimba pe acolo înainte de cină.
— Da, şi mie mi-ar plăcea.
N-am mai schimbat niciun cuvânt în drum, dar, când ne-am apropiat de construcţia masivă, cu minaretele şi cupolele ei, am simţit că tăcerea dintre noi devine mai profundă, apropiindu-ne parcă. M-am întrebat dacă şi ea avea aceeaşi senzaţie şi dacă
motivul era vraja uriaşului edificiu asupra a doi muritori mărunţi.
Mă gândeam încă la ce ne spusese Turgut cu o zi în urmă, că
Dracula lăsase asupra oraşului un fel de moştenire a vampirismului.
— Helen, am început, deşi nu-mi plăcea să rup tăcerea dintre noi.
Nu crezi că ar putea fi îngropat aici, în Istanbul? Aşa s-ar explica anxietatea resimţită de sultanul Mahomed chiar şi după moartea lui.
— Cine? A, da, încuviinţă ea, aprobând tacit faptul că nu rostisem numele în public. Mi se pare o idee interesantă, dar, dacă
ar fi fost aşa, Mahomed n-ar fi ştiut oare? Iar Turgut nu ar fi găsit ceva dovezi în acest sens? Nu pot să cred că un asemenea secret s-ar fi păstrat neştiut vreme de secole.
— 308 —
— Şi la fel de greu de crezut e faptul că sultanul ar fi permis îngroparea în Istanbul a unuia dintre duşmanii săi – dacă ar fi ştiut despre ea, fireşte.
Helen nu mai spuse nimic, părând să cântărească ideea în minte.
Aproape că ajunsesem la intrarea în Hagia Sofia.
— Helen!
— Da?
Ne opriserăm în mijlocul turiştilor şi al pelerinilor care se îndreptau spre poartă. M-am apropiat mai mult de ea, pentru a-i vorbi de aproape, la ureche.
— Dacă mormântul ar fi în Istanbul ar însemna că şi Rossi este aici.
Se întoarse şi mă privi drept în faţă. Ochii îi străluceau, înconjuraţi de cute subţiri – semne ale vârstei şi ale grijilor.
— Fireşte, Paul!
— Am citit în ghidul de călătorie că oraşul are şi ruine subterane
– catacombe, cisterne, la fel ca Roma. Mai avem la dispoziţie cel puţin o zi înainte de a pleca… Poate vom vorbi cu Turgut despre asta.
