Turgut ne privi pe rând, perplex, iar când i-am explicat, a început să râdă şi a clătinat din cap, minunându-se parcă. Dar nu spuse decât:
— Coincidenţe!
— Sunteţi gata să mergem? întrebă domnul Aksoy, refuzând cu un gest invitaţia prietenului său de a se aşeza pe un scaun.
— Nu chiar, am răspuns. Vă rog să mă scuzaţi, mă duc să văd ce
— 318 —
face domnişoara Rossi şi când va putea coborî.
Turgut încuviinţă, puţin cam prea nerăbdător, poate.
M-am ciocnit de Helen pe scări, în vreme ce urcam treptele câte trei, şi ea s-a prins cu mâna de balustradă, pentru a nu cădea.
— Au! exclamă enervată. Ce naiba faci?
Începu să-şi fricţioneze cotul, iar eu m-am străduit să-mi alung din minte senzaţia umărului ei în jacheta neagră pe braţul meu.
— Te căutam. Îmi pare rău… Te-ai lovit? M-am neliniştit fiindcă
te-am lăsat singură atât de mult timp.
— Sunt bine, replică pe un ton mai potolit. Mi-au venit nişte idei.
Profesorul Bora la ce oră vine?
— A venit deja şi a adus cu el un prieten.
Helen îl recunoscu şi ea pe tânărul anticar. Cei doi schimbară
câteva cuvinte, în vreme ce Turgut îi telefonă domnului Erozan şi începu să strige în receptor.
— A fost o furtună, ne explică el după ce închise. Liniile telefonice din această zonă a oraşului suferă atunci când plouă.
Prietenul meu e dispus să ne întâlnească la arhivă chiar acum; mi s-a părut bolnav, răcit poate, dar a spus că vine imediat.
După ce sărută mâna lui Helen, spre iritarea mea, am plecat cu toţii. Speram să pot rămâne puţin în urmă împreună cu Turgut, pentru a-i povesti despre apariţia bibliotecarului din America; nu-i puteam spune aşa ceva în faţa unui străin, mai cu seamă a unuia despre care prietenul meu îmi dezvăluise că nu are la inimă
vânătoarea de vampiri. Dar Turgut s-a angajat imediat într-o alertă
conversaţie cu Helen, aşa că am avut o dublă neplăcere: aceea de a o vedea oferindu-i surâsul cu care, în general, se dovedea atât de zgârcită şi de a şti că păstrez pentru mine informaţii pe care ar fi trebuit să i le împărtăşesc neîntârziat profesorului. Domnul Aksoy mergea alături de mine, privindu-mă pieziş când şi când, dar în cea mai mare parte a timpului părea pierdut în propriile gânduri, pe care n-am considerat că ar trebui să le întrerup cu remarci privitoare
— 319 —
la frumuseţea străzilor la ceas de dimineaţă.
Uşa de intrare în bibliotecă era descuiată – Turgut ne spuse cu un zâmbet că ştia că prietenul său va fi punctual –, şi am deschis-o, profesorul făcându-i semn galant lui Helen să poftească înaintea lui.
Micul hol de la intrare, cu mozaicurile elegante şi biroul de primiri, era pustiu. Helen făcuse deja câţiva paşi în sala tăcută înainte de a icni scurt, oprindu-se în loc atât de brusc, încât Turgut, care venea în urma ei, aproape că se ciocni de ea. Ceva mi-a făcut părul de pe ceafă să se ridice înainte chiar de a vedea ce anume se întâmplă, dar apoi un lucru cu totul diferit m-a determinat să-l împing nepoliticos pe profesor şi să mă apropii de Helen.
Bibliotecarul care ne aştepta stătea nemişcat în mijlocul sălii, cu faţa spre noi, parcă nerăbdător. Însă nu era figura prietenoasă pe care m-aş fi aşteptat s-o văd şi nici nu ne aducea caseta pe care speram s-o examinăm din nou ori vreun vraf de documente istorice prăfuite. Faţa bibliotecarului era palidă, lipsită parcă de viaţă…
exact ca şi când ar fi fost lipsită de viaţă. Nu era prietenul lui Turgut, ci amicul nostru, cu buzele nefiresc de roşii, ochii lucitori şi privirea flămândă îndreptată spre noi. În clipa în care m-a zărit, mâna a început să-mi palpite în locul în care aproape că mi-o scrântise acasă, în biblioteca de la universitate. În mod clar, era însetat de ceva. Chiar dacă aş fi avut liniştea mentală de a analiza ce tip de poftă îl măcina – dacă era vorba despre setea de cunoaştere sau de altceva –, n-aş fi dispus de timpul necesar pentru a-mi formula măcar gândul. Înainte de a apuca să mă interpun între Helen şi silueta lui grotescă, ea scoase din buzunarul jachetei un pistol şi îl împuşcă.”
— 320 —
Capitolul 35
„Mai târziu am avut ocazia de a fi alături de Helen în cele mai diverse situaţii, inclusiv în circumstanţe banale, de zi cu zi, şi niciodată nu a încetat să mă uimească. Adesea, ceea ce mă
surprindea la ea era extrema rapiditate a asocierilor de idei, care se soldau de obicei cu raţionamente la care eu unul ajungeam cu mare greutate. Şi la fel de tare mă uimea cu ampla diversitate a cunoştinţelor pe care le deţinea. Helen era plină de asemenea surprize, şi am ajuns cu timpul să le consider o delicatesă zilnică, dezvoltând o veritabilă dependenţă de abilitatea ei de a mă prinde mereu pe picior greşit. Dar niciodată nu m-a uluit mai tare decât atunci, în Istanbul, când l-a împuşcat pe bibliotecar.
Oricum însă, nu am avut timp să mă mir, fiindcă individul a sărit într-o parte şi a azvârlit spre noi o carte, care a trecut la doar un centimetru de capul meu. Volumul a atins o masă undeva în spate, şi l-am auzit căzând pe podea. Helen trase din nou, făcând un pas înainte şi ochind cu o mână atât de fermă, încât mi-a tăiat răsuflarea.
Abia după aceea m-a izbit caracterul bizar al reacţiei pe care a avut-o creatura. Nu mai văzusem pe nimeni împuşcat, decât în filme, unde, până la vârsta de unsprezece ani, fusesem martor la moartea a mii de indieni, hoţi, bandiţi, plus o cohortă întreagă de nazişti, în febra filmelor de război hollywoodiene. Straniu în privinţa acestei împuşcături însă, a celei reale de aici, a fost faptul că, deşi pe hainele bibliotecarului, undeva sub stern, apăru o pată întunecată, insul nu şi-a încleştat pe ea degetele agonizânde. Al doilea glonţ i-a atins umărul; creatura deja fugea, şi în clipa aceea se năpusti între şirurile de rafturi din capătul sălii.
— O uşă! strigă Turgut în spatele meu. E o uşă acolo!
Am alergat cu toţii după el, împiedicându-ne de scaune şi strecurându-ne printre mese. Selim Aksoy, zvelt şi rapid ca o gazelă, ajunse primul la rafturi şi dispăru printre ele. Am auzit o
— 321 —
hurducăială şi un trosnet, urmate de bufnetul unei uşi trântite, iar când am ajuns, l-am văzut pe domnul Aksoy împleticindu-se printr-o ploaie de fragile manuscrise otomane, cu o umflătură purpurie pe obraz. Turgut se repezi la uşă, iar eu l-am urmat, dar era închisă.
Am deschis-o şi am constatat că dădea într-o alee pustie, pe care se zăreau doar nişte lăzi din lemn. Am cercetat pas cu pas labirintul de străduţe din jur, dar n-am zărit nici urmă de individ. Turgut opri şi întrebă câţiva trecători, dar nimeni nu-l văzuse.
Oftând, ne-am întors la arhivă, unde Helen ţinea o batistă pe obrazul domnului Aksoy. Arma nu se vedea nicăieri, iar manuscrisele fuseseră atent aranjate pe rafturi.
