— A leşinat, ne spuse Helen când am intrat, dar şi-a revenit după
un minut.
Turgut îngenunche lângă prietenul său.
— Dragul meu Selim, ce cucui ai!
— Sunt bine îngrijit, răspunse acesta cu un surâs slab.
— Văd. Doamnă, vă felicit pentru tentativă, dar e inutil să
încercaţi să ucideţi un om deja mort.
— De unde ai ştiut? nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb.
— Oh, am ştiut! Cunosc privirea aceea din ochii lui; este expresia morţilor vii. Nu există alta la fel. Am mai văzut asta şi înainte.
— A fost un glonţ de argint, fireşte, interveni Helen, presând batista mai ferm pe obrazul domnului Aksoy şi aplecându-i capul pe umărul ei. Dar, după cum aţi văzut, individul s-a mişcat şi nu l-am putut lovi în inimă. Ştiu că mi-am asumat un risc uriaş – Helen mă privi adânc pentru o clipă, dar nu i-am putut desluşi gândurile –
, însă aţi văzut că am avut dreptate. Un muritor obişnuit ar fi fost grav rănit de asemenea împuşcături.
Eu priveam de la unul la celălalt, uluit.
— Ai avut mereu la tine pistolul acela? am întrebat-o.
— Oh, da! Hai, ajută-mă să-l ridic.
Helen trecuse braţul domnului Aksoy peste umărul ei şi,
— 322 —
împreună, l-am repus pe picioare; era uşor ca un copil şi tot ca un copil surâse şi dădu din cap, încercând să stea fără ajutorul nostru.
— Da, continuă Helen, port pistolul la mine ori de câte ori simt orice fel de… nesiguranţă. Şi nu e foarte greu să faci rost de unul-două gloanţe de argint.
— Într-adevăr, întări Turgut.
— Dar unde ai învăţat să tragi aşa?
Încă eram uluit de rapiditatea cu care Helen ţintise şi trăsese. Ea izbucni în râs.
— În ţara mea, educaţia se face pe domenii înguste, dar aprofundate. Am primit un premiu pentru tir în detaşamentul de tineret, pe când aveam şaisprezece ani. Acum mă bucur că între timp n-am uitat să ţintesc.
Dintr-odată, Turgut scoase un strigăt şi se plesni cu palma peste frunte.
— Prietenul meu… Erozan! Am uitat de el!
Într-o clipă, am înţeles semnificaţia strigătului său. Selim Aksoy, care părea să-şi fi revenit, ţâşni primul printre rafturile între care fusese lovit, iar noi ceilalţi ne-am răspândit în încăpere, căutând pe sub mese şi printre scaune. Timp de câteva minute, n-am găsit nimic. Apoi l-am auzit pe Selim strigându-ne şi ne-am apropiat în fugă. Era îngenuncheat lângă piciorul unui raft încărcat cu pungi, cutii şi suluri de pergament. Caseta în care se aflau documentele Ordinului Dragonului se afla pe podea, deschisă; câteva hârtii erau împrăştiate alături.
Printre ele, domnul Erozan zăcea întins pe spate, alb şi nemişcat, cu capul atârnând într-o parte. Turgut îngenunche şi îşi lipi urechea de pieptul lui.
— Slavă Domnului! spuse după un moment. Respiră!
Apoi, examinându-l mai îndeaproape, ne arătă cu degetul spre gâtul rănitului. Chiar deasupra gulerului, în carnea palidă, se căsca o tăietură. Helen îngenunche şi ea alături. Nimeni n-a rostit o vorbă
— 323 —
timp de câteva secunde. Chiar şi după ce îmi povestise Rossi despre funcţionarul turc care îi confiscase documentele cu ani în urmă, chiar şi după rana suferită de Helen acasă, în biblioteca universităţii, tot îmi era greu să cred ceea ce vedeam. Domnul Erozan era teribil de palid, aproape cenuşiu la faţă, şi respira în icnete scurte şi superficiale, abia audibile.
— A fost contaminat, şopti Helen. Şi cred că a pierdut mult sânge.
— Blestemată fie această zi!
Îndurerat, Turgut strânse mâinile prietenului său în palmele lui.
Helen reuşi prima să-şi recapete prezenţa de spirit.
— Haideţi să gândim raţional. Probabil că acum a fost atacat pentru prima dată. Când am fost aici, ieri, n-ai observat nimic neobişnuit la el, nu-i aşa? îl întrebă ea pe Turgut.
— Era perfect normal.
— Bine, atunci.
Helen duse mâna la buzunar şi pentru o clipă am îngheţat, crezând că va scoate iarăşi pistolul. Dar în palma ei se afla o căpăţână de usturoi, pe care o aşeză pe pieptul domnului Erozan. În ciuda caracterului sinistru al scenei, Turgut zâmbi şi scoase şi el din buzunar un căţel de usturoi, punându-l alături. De unde făcuse oare Helen rost de usturoi? Îl cumpărase probabil din bazar, în vreme ce eu admiram cine ştie ce privelişte.
— Marile minţi gândesc la fel, spuse ea, apoi luă din buzunar un pacheţel de hârtie pe care îl desfăcu, scoţând la iveală un mic crucifix de argint.
Era cel pe care-l cumpărase de la biserica din campus şi pe care îl folosise împotriva bibliotecarului, când acesta o atacase printre rafturile din bibliotecă. De această dată, Turgut o opri.
