— Nu e o idee rea. Palatul împăraţilor bizantini trebuie să aibă şi o zonă subterană, adăugă ea surâzătoare, dar am văzut-o ducându-şi mâna la eşarfa de la gât, ca şi cum era acolo ceva care o deranja. În orice caz, ruinele palatului trebuie să fie bântuite de spirite malefice
– împăraţi care şi-au mutilat rudele şi alte lucruri de acelaşi gen. O
companie cât se poate de potrivită!
Fiindcă eram atât de atenţi unul la celălalt şi totodată absorbiţi de strania vânătoare ce ne aştepta, nu m-am uitat bine de la început la silueta care părea să mă fixeze brusc cu privirea. La urma urmei, nu era vreun spectru înalt şi ameninţător, ci un bărbat mic de statură, slăbuţ, care nu ieşea în evidenţă prin nimic şi se afla la vreo cinci metri distanţă, lângă zidul bisericii.
Apoi, într-o fracţiune de secundă, l-am recunoscut pe omuleţul
— 309 —
cu tichie albă şi barbă neîngrijită, îmbrăcat sărăcăcios, care venise la arhivă dimineaţă. Următoarea fracţiune de secundă aduse însă cu ea un şoc şi mai mare. Omul făcuse greşeala de a mă privi cu atâta intensitate, încât l-am remarcat imediat în mulţime. Apoi a dispărut, evaporându-se ca o fantomă printre turişti. Am ţâşnit, aproape răsturnând-o pe Helen, dar degeaba. Nu mai era nici urmă de el; observase că l-am văzut. Figura lui, cât era vizibilă între barba nelalocul ei şi tichia de pe cap, aparţinea în mod indubitabil unui personaj de la universitate. Doar că ultima dată când o privisem fusese chiar înainte de a fi acoperită cu un cearşaf. Era figura bibliotecarului mort.”
— 310 —
Capitolul 34
Am câteva fotografii ale tatălui meu din perioada dinaintea plecării sale în căutarea lui Rossi, deşi atunci când le-am văzut prima dată, în copilărie, nu ştiam nimic despre evenimentele care au urmat. Una dintre ele, pe care am înrămat-o acum câţiva ani şi am atârnat-o pe perete, deasupra biroului, este o imagine în alb şi negru dintr-o epocă în care fotografia alb-negru era pe punctul de a fi înlocuită de instantaneele color. În ea, tata arată aşa cum nu l-am cunoscut niciodată. Priveşte direct în obiectiv, cu bărbia puţin ridicată, de parcă se pregătea să dialogheze cu fotograful. Cine era acesta din urmă – nu voi şti niciodată; am uitat să-l întreb pe tata dacă îşi aminteşte. Nu putea fi Helen, dar poate că a fost un alt prieten sau un coleg. În 1952 – numai anul apare, cu scrisul de mână
al tatei, pe dosul pozei – terminase facultatea de un an şi îşi începuse deja studiile despre negustorii olandezi.
Judecând după arhitectura gotică din fundal, probabil că se afla în faţa unei clădiri a universităţii. Stă cu un picior ridicat neglijent pe o bancă şi cotul sprijinit pe genunchi, cu o mână lăsată graţios în jos. Poartă o cămaşă albă sau de culoare deschisă şi o cravată cu dungi în diagonală, pantaloni întunecaţi şi pantofi bine lustruiţi.
Are aceeaşi siluetă pe care mi-o amintesc de mai târziu – înălţime medie, umeri de lăţime medie, un aer vânjos plăcut, dar nu remarcabil, pe care nu l-a pierdut nici la maturitate. Ochii lui par cenuşii în fotografie, dar erau de un albastru-închis în realitate. Cu ochii aceia adânciţi în orbite şi sprâncenele stufoase, cu pomeţii proeminenţi, nasul gros şi buzele groase, uşor deschise într-un zâmbet, are mai degrabă o înfăţişare simiană, ce radiază o inteligenţă animală. Dacă fotografia ar fi fost color, părul lui bine pieptănat ar fi avut nuanţa bronzului în lumina soarelui; ştiu despre această nuanţă fiindcă mi-a descris-o odată. Chiar şi în cele mai vechi amintiri ale mele însă, părul lui a fost dintotdeauna cărunt.
— 311 —
„În noaptea aceea, în Istanbul, n-am închis un ochi. Pe de o parte, a fost oroarea clipei în care am văzut vie faţa aceea pe care o ştiam moartă şi în care am încercat să înţeleg ce se întâmplă – doar ea, şi ar fi fost suficientă pentru a mă ţine treaz. Pe de altă parte, faptul că
bibliotecarul mort mă văzuse şi apoi se evaporase m-a făcut să simt teribila vulnerabilitate a hârtiilor pe care le aveam în servietă.
Creatura ştia că avem o copie a hărţii. Venise în Istanbul pentru că
ne urmărise sau fiindcă şi-a dat seama într-un fel oarecare că
originalul se afla aici? Ori, dacă nu înţelesese asta singur, avusese la dispoziţie o anumită sursă de informaţii despre care eu nu ştiam?
Studiase documentele din colecţia sultanului Mahomed cel puţin o dată. Văzuse oare atunci hărţile originale şi le copiase? Nu puteam răspunde la aceste întrebări şi nu-mi puteam permite să risc să
adorm, ştiind cât de mult îşi dorea creatura copia noastră şi cum se repezise la Helen în biblioteca de acasă, din America. Iar faptul că o muşcase, prizându-i poate gustul, îmi sporea şi mai mult nervozitatea.
Iar ca şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente pentru a mă ţine cu ochii deschişi în noaptea aceea, în vreme ce orele păreau că se scurg tot mai încet, mai aveam încă un motiv de nesomn: chipul adormit aflat nu departe de al meu, dar nici foarte aproape. Am insistat ca Helen să doarmă în patul meu, în vreme ce eu m-am ghemuit în fotoliu. Dacă pleoapele mi s-au închis o dată sau de două ori, o privire aruncată figurii aceleia cu trăsături puternice şi grave m-a trezit de fiecare dată ca un duş cu apă rece. Helen voise să rămână în camera ei – la urma urmei, ce va crede proprietăreasa dacă va afla –, dar am insistat până ce a fost nevoită să accepte, deşi enervată, să doarmă sub privegherea mea. Văzusem prea multe filme şi citisem prea multe romane pentru a mă îndoi că o tânără
singură în miez de noapte putea constitui următoarea ţintă a creaturii. Helen era suficient de obosită pentru a adormi, aşa cum o
— 312 —
mărturiseau şi cearcănele adânci de sub ochii ei, dar aveam impresia că era şi puţin speriată. Acel aer de teamă din partea ei mă
îngrozea mai mult decât ar fi făcut-o urletele de groază ale oricărei alte femei, stârnindu-mi un val de adrenalină prin vene. Poate însă
că şi ceva în moliciunea siluetei ei, rigide şi semeţe în cursul zilei, mi-a ţinut ochii deschişi. Dormea pe o parte, cu o mână sub perna mea şi cu buclele mai negre ca oricând pe fondul alb al aşternutului.
Nu m-am putut convinge să citesc sau să scriu. În mod cert nu aveam nicio dorinţă de a deschide servieta, pe care în orice caz o împinsesem adânc sub patul în care dormea Helen. Dar orele treceau şi nu se auzea niciun fâşâit misterios pe coridor, nu se zărea vreo umbră pe gaura cheii, niciun fir de fum nu se strecura pe sub uşă, iar la fereastră nu răsuna fâlfâit de aripi. În cele din urmă, o aură cenuşie pătrunse în cameră şi Helen suspină în somn, sesizând parcă apropierea zorilor. Apoi o rază de soare pătrunse prin jaluzele, şi am auzit-o foindu-se. Mi-am luat haina, am scos servieta de sub pat încercând să fac cât mai puţin zgomot şi am ieşit pentru a o aştepta în holul de jos.
Încă nu era ora şase, dar în aer plutea deja miros de cafea şi, spre surprinderea mea, l-am găsit pe Turgut şezând pe unul dintre scaunele brodate, cu o mapă neagră pe genunchi. Părea uimitor de proaspăt şi, când am intrat, s-a ridicat imediat pentru a-mi strânge mâna.
— Bună dimineaţa, prietene. Mulţumesc zeilor că te-am găsit imediat!
— Le mulţumesc şi eu că eşti aici, am replicat, aşezându-mă pe scaunul alăturat. Dar ce te aduce aici atât de devreme?
— Ah, n-am putut sta departe atâta vreme cât am veşti pentru voi.
— Şi eu am noutăţi. Dar să le auzim pe ale dumitale mai întâi, domnule Bora.
— Turgut, m-a corectat el cu un aer absent, în vreme ce desfăcea
— 313 —
mapa. Uită-te aici. Aşa cum am promis, mi-am revăzut ieri-seară
documentele. Am făcut copii ale materialelor din arhivă, după cum ai văzut, şi am strâns numeroase relatări ale unor evenimente petrecute în Istanbul în timpul vieţii lui Vlad şi imediat după
moartea lui. Unele dintre aceste documente menţionează întâmplări misterioase în oraş, decese şi zvonuri de vampirism. Am strâns de asemenea toate informaţiile pe care le-am găsit în cărţi cu privire la Ordinul Dragonului în Valahia. Dar seara trecută n-am găsit absolut nimic nou, aşa că i-am telefonat prietenului meu, Selim Aksoy. El nu lucrează la universitate – are un magazin –, dar este un om foarte învăţat. Ştie despre cărţi mai multe decât oricine altcineva în Istanbul, mai cu seamă despre cărţile ce relatează istoria oraşului nostru şi legendele referitoare la el. Este o persoană foarte amabilă, şi şi-a sacrificat o mare parte a serii de ieri uitându-se împreună cu mine prin biblioteca sa. L-am rugat să caute orice informaţii despre înmormântarea aici, în Istanbul, a unei persoane din Valahia, la sfârşitul secolului al XV-lea, sau orice indicii despre un eventual mormânt aflat în legătură cu Valahia, cu Transilvania sau cu Ordinul Dragonului. I-am arătat totodată – nu pentru prima oară –
copiile hărţilor şi cartea mea cu dragonul şi i-am explicat teoria ta, cum că imaginile acelea reprezintă de fapt locul în care se află
mormântul lui Ţepeş. Am răsfoit astfel împreună multe, foarte multe file ale istoriei Istanbulului, ne-am uitat la tipărituri vechi şi la carneţelele în care el a copiat diverse lucruri găsite în biblioteci şi muzee. E foarte muncitor prietenul meu, Selim Aksoy. Nu are soţie, nici familie sau alte interese; istoria Istanbulului îl acaparează
