Barley veni lângă mine şi îşi puse un braţ, stângaci, în jurul umerilor mei; brusc, mi-am dat seama că vorbise ca şi când ar fi crezut povestea tatălui meu. Lacrimile pe care mă străduisem să le reprim izbucniră şi începură să mi se scurgă pe obraji.
— Haide, haide, gata!
Când mi-am rezemat fruntea de umărul lui, i-am simţit cămaşa caldă de la soare şi de la transpiraţie. După o clipă m-am retras şi ne-am întors la fermă, pentru masa de seară.
„Helen a rămas tăcută pe drumul spre pensiune, aşa că m-am mulţumit să cercetez trecătorii, căutând orice semn de ostilitate, şi să privesc în jur din când în când, verificând să nu fim urmăriţi.
Când am ajuns în cameră, mi-a venit din nou în minte frustranta
— 302 —
lipsă de informaţii cu privire la soarta lui Rossi. Cum ne putea fi de folos o simplă listă de cărţi, dintre care unele probabil nici nu mai existau?
— Vino în camera mea, mi-a cerut Helen când am ajuns la pensiune. Trebuie să vorbim.
Lipsa ei de scrupule feminine m-ar fi amuzat în alte circumstanţe, dar acum figura ei era atât de încrâncenată, încât n-am reuşit decât să mă întreb ce-o avea de gând. Nimic n-ar fi fost mai puţin seducător, oricum, decât expresia cu care m-a privit atunci. În camera ei, patul era strâns şi niciunul dintre lucrurile care îi aparţineau nu era la vedere. Se aşeză pe pervazul ferestrei şi-mi făcu semn spre scaun.
— Uite ce e, începu scoţându-şi mănuşile şi pălăria. M-am gândit la ceva. Mi se pare că am ajuns în faţa unui obstacol serios în încercarea de a-l găsi pe Rossi.
— Exact asta îmi spun de o jumătate de oră încoace. Dar poate că
Turgut va afla de la prietenii lui unele informaţii utile.
Helen clătină din cap.
— Cred că visăm la oi verzi pe pereţi.
— La cai, am corectat-o eu, fără tragere de inimă.
— La cai verzi pe pereţi. Am impresia că am trecut cu vederea o sursă de informaţii foarte importantă.
O clipă am rămas cu ochii aţintiţi la ea.
— Care anume?
— Mama. Ai avut dreptate când m-ai întrebat despre ea, înainte de a pleca din Statele Unite. Toată ziua m-am gândit la ea. L-a cunoscut pe profesorul Rossi cu mult înaintea ta, iar eu nu i-am cerut niciodată cu adevărat să-mi vorbească despre el după ce mi-a spus că e tatăl meu. Nu ştiu de ce n-am făcut-o, dacă las la o parte faptul că este, în mod evident, un subiect dureros pentru ea. În plus
– şi aici Helen suspină – mama e o femeie simplă. Nu cred că mi-ar putea dezvălui ceva ce nu ştiu despre activitatea lui. Nici când mi-a
— 303 —
spus, anul trecut, că Rossi credea în existenţa lui Dracula, nu i-am cerut mai multe detalii; ştiu cât este de superstiţioasă. Dar acum mă
întreb dacă nu cumva are totuşi nişte informaţii care ne-ar putea ajuta să-l găsim.
Speranţa îmi renăscuse încă de la primele ei cuvinte.
— Dar cum am putea vorbi cu ea? Parcă spuneai că nu are telefon.
— Nu are.
— Şi atunci…?
Helen îşi strânse mănuşile şi începu să-şi lovească uşor genunchiul cu ele.
— Va trebui să mergem acolo noi înşine. Locuieşte într-un oraş
mic lângă Budapesta.
— Poftim? am exclamat cu iritare. Oh, sigur, foarte simplu! Ne urcăm într-un tren, tu, cu paşaportul tău unguresc, şi eu… ei bine, cu paşaportul meu american, şi îi facem o vizită uneia dintre rudele tale pentru a sta puţin de vorbă despre Dracula!
În mod neaşteptat, Helen surâse.
— N-ai niciun motiv să fii atât de urâcios, Paul. Ştii, noi în Ungaria avem un proverb: «Dacă un lucru este imposibil înseamnă
că poate fi realizat».
N-am putut decât să râd.
— Bine, am spus. Ce plan ai? Am remarcat că întotdeauna ai unul.
— Da, am unul. De fapt, sper că mătuşa mea va avea un plan.
— Mătuşa ta?!
Privirile ei rătăciră pe fereastră, spre acoperişurile caselor de peste drum. Era aproape seară şi lumina aceea mediteraneană pe care începusem s-o îndrăgesc arunca o boare aurie deasupra întregului oraş.
— Mătuşa mea lucrează în Ministerul de Interne al Ungariei din 1948 şi este o persoană importantă. Datorită ei am primit bursa. În
