de viaţă, însă lipsită complet de orice fărâmă de compasiune, debordând de forţă şi prezenţă de spirit, dar fără stabilitate de caracter. Ochii erau cea mai neliniştitoare trăsătură a portretului: ne fixau cu o putere de pătrundere aproape palpabilă în intensitatea lor, şi, după doar o clipă, am fost nevoit să-mi întorc privirea de la ei. Lângă mine, Helen s-a apropiat ceva mai mult de umărul meu, mai degrabă în semn de solidaritate decât pentru propria linişte.
— Prietenul meu este un artist desăvârşit, spuse Turgut abia auzit, înţelegeţi de ce ţin acest tablou în spatele unei draperii; nu-mi place să-l privesc în timp ce lucrez.
— 292 —
Poate mai corect ar fi fost să spună că nu-i place să fie privit de el
– mi-am zis în sinea mea. Gazda noastră continuă însă:
— Cam aşa arăta Vlad Dracula în jurul anului 1456, când şi-a început domnia în Valahia. Avea douăzeci şi cinci de ani pe atunci şi o educaţie înaltă, după standardele culturii în care trăia, fiind totodată un bun călăreţ. În următoarele două decenii, a ucis probabil cincisprezece mii de valahi – uneori din motive politice, alteori din simpla plăcere de a-i vedea murind.
Turgut trase draperia la loc, şi m-am bucurat să văd cum dispar ochii aceia strălucitori.
— Mai am şi alte curiozităţi să vă arăt, adăugă el, indicând cu mâna o vitrină din lemn. Acesta este un sigiliu al Ordinului Dragonului, pe care l-am găsit într-o piaţă de vechituri de lângă
portul vechi. Aici am un pumnal din argint care provine din Istanbul, de la începutul perioadei otomane. Cred că era utilizat pentru a doborî vampiri, fiindcă pe teaca lui sunt gravate câteva cuvinte ce sugerează acest lucru. Aceste lanţuri şi pinteni erau instrumente de tortură, şi am impresia că provin chiar din Valahia.
Iar aici, dragii mei, este un veritabil trofeu.
Turgut luă de pe marginea biroului o casetă din lemn cu splendide incrustaţii şi-i desfăcu încuietoarea. Înăuntru, învelite în satin negru, se aflau câteva ustensile ascuţite, ce semănau cu instrumentele chirurgicale, alături de un mic revolver din argint şi un cuţit din acelaşi material.
— Ce e asta? întrebă Helen întinzând mâna spre casetă, dar trăgându-şi-o repede înapoi.
— Este un set autentic destinat vânătorii de vampiri, vechi de un secol, replică Turgut cu mândrie. Cred că provine din Bucureşti. Un prieten, colecţionar de antichităţi, l-a găsit acum câţiva ani. Existau multe asemenea seturi, cumpărate de cei care călătoreau în Europa de Est în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Iniţial avea usturoi aici, în acest spaţiu, dar am preferat să-l atârn acolo.
— 293 —
Urmărindu-i direcţia privirii, am văzut, cu un nou fior îngheţat, două funii de usturoi ce încadrau tocul uşii, în faţa biroului. Mi-a trecut prin minte – aşa cum mi se întâmplase şi în prezenţa lui Rossi, cu o săptămână în urmă – că profesorul Bora nu era doar foarte meticulos, ci şi puţin nebun. Peste ani mi-am înţeles mai bine această primă reacţie pe care am avut-o când am intrat în biroul lui Turgut – un birou ce putea fi la fel de bine o încăpere din castelul lui Dracula, o temniţă medievală dotată cu instrumente de tortură. Este îndeobşte cunoscut că noi, istoricii, suntem atraşi de ceea ce constituie în parte o reflectare a propriei fiinţe, o parte pe care probabil am prefera să n-o analizăm decât prin intermediul studiului teoretic; la fel de adevărat este însă şi faptul că, pe măsură
ce ne afundăm în obiectul interesului nostru, acesta devine tot mai mult o parte integrantă din noi înşine. În timpul unei vizite la o universitate americană – alta decât cea la care predam – la câţiva ani după aceste evenimente, mi-a fost prezentat unul dintre cei mai de seamă istorici ai Lumii Noi, care îşi axase cercetările pe Germania nazistă. Omul locuia într-o casă confortabilă la marginea campusului, unde colecţiona nu doar cărţi pe această temă, ci şi piese de porţelan ale celui de-al Treilea Reich. Câinii săi, doi ciobăneşti germani enormi, patrulau în curte zi şi noapte. Într-o seară petrecută împreună cu alţi profesori ai respectivei facultăţi, istoricul mi-a declarat în termeni cât se poate de fermi ce mult dispreţuia crimele lui Hitler şi cum voia să le dezvăluie lumii civilizate până în cel mai mărunt detaliu. Am plecat de acolo devreme, trecând cu precauţie pe lângă dulăii aceia, incapabil să-mi stăpânesc repulsia.
— Poate credeţi că am exagerat, l-am auzit pe Turgut scuzându-se, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Însă pur şi simplu nu vreau să
stau aici, înconjurat de aceste reflexii malefice ale trecutului, lipsit de orice protecţie. Şi acum, daţi-mi voie să vă arăt pentru ce v-am adus aici.
— 294 —
Ne invită să ne aşezăm, făcând semn spre nişte scaune firave, îmbrăcate în damasc. Spătarul celui pe care m-am aşezat eu părea să
fie dublat cu o bucată de… să fie os oare? Am evitat să mă sprijin de el. De pe unul dintre rafturi, Turgut luă un dosar gros, din care extrase copii scrise de mână ale documentelor pe care le examinasem la arhivă – schiţe similare cu cele făcute de Rossi, doar că mai atent realizate – şi o scrisoare, pe care mi-o întinse. Avea antetul universităţii, era dactilografiată şi semnată de Rossi.
Semnătura era autentică; buclele de la R şi B îmi erau perfect familiare; în plus, Rossi se aflase în Statele Unite la data la care fusese expediată scrisoarea. Cele câteva rânduri conţineau în esenţă
mesajul despre care ne spusese Turgut: că el, Rossi, nu ştia nimic despre arhiva sultanului Mahomed; regreta că trebuia să-l dezamăgească pe profesorul Bora şi îi ura succes în activitate. Era, într-adevăr, o scrisoare derutantă.
Turgut luă apoi din raft o carte de mici dimensiuni, legată în piele veche. Mi-a fost greu să nu întind mâna după ea imediat, dar m-am stăpânit şi am aşteptat ca stăpânul ei s-o deschidă cu mişcări uşoare, să ne arate primele pagini goale şi apoi gravura din centru –
conturul acela deja familiar, dragonul cu aripile desfăcute şi cu flamura în gheare, cu acel unic nume ameninţător. Am deschis la rândul meu servieta şi mi-am scos cartea. Turgut aşeză cele două
volume unul lângă celălalt, pe birou. Amândoi le-am comparat şi amândoi am văzut că dragonii erau aceiaşi, al lui întinzându-se chiar până la marginea paginii, mai întunecat, al meu puţin mai decolorat, dar altfel identici, identici. Se repeta chiar şi pata dinspre vârful cozii, ca şi când placa ar fi avut acolo un defect care întinsese puţin cerneala, la fiecare copiere. Helen le studia şi ea, în tăcere.
— Este remarcabil, exclamă Turgut în cele din urmă. Nu mi-am imaginat niciodată că voi vedea o a doua carte ca aceasta.
— Şi că vei auzi despre o a treia, i-am reamintit. Nu uita că ăsta este al treilea exemplar pe care l-am văzut cu ochii mei. Imaginea
— 295 —
din cartea lui Rossi era exact ca acestea de aici.
— Dar ce poate însemna asta?
Turgut întinse pe masă copiile hărţilor şi începu să compare, urmărindu-le cu degetul, conturul dragonului şi traseul munţilor şi al râurilor.
— Uimitor, murmură el. Când mă gândesc că nu am observat asemănarea aceasta până acum! Într-adevăr, formele sunt similare.
Dragonul e de fapt o hartă. Dar o hartă care reprezintă ce?
— Asta încerca Rossi să desluşească în arhiva de aici. Ce păcat că
nu a perseverat şi nu a reuşit să înţeleagă adevărata ei semnificaţie!
— Poate că totuşi a reuşit, interveni Helen.
M-am întors spre ea, pentru a o întreba ce vrea să spună, când uşa încadrată de funiile de usturoi s-a deschis. Amândoi am tresărit.
În locul unei apariţii cutremurătoare însă, în prag şedea o femeie micuţă şi surâzătoare, într-o rochie verde. Era soţia lui Turgut, şi ne-am ridicat pentru a o saluta.
— Bine ai venit, draga mea. Ei sunt prietenii mei, profesorii din Statele Unite despre care ţi-am povestit.
