Mă luă de mână şi mă trase după el către capătul vagonului, intrând, spre surprinderea mea, în bucătărie. Chelnerul veni după
noi şi ne ascunse într-o mică nişă de lângă frigidere. Dincolo de ea
— 288 —
era o uşă. Am rămas acolo următoarele şaisprezece minute, eu cu mâinile încleştate pe geantă. Mi se părea firesc să stăm strânşi unul în altul, în spaţiul acela îngust, ca doi fugari. Brusc, mi-am amintit de darul de la tatăl meu şi am dus mâna la el: crucifixul îmi atârna la gât, perfect vizibil; nu-i de mirare deci că individul nu-şi luase ziarul din faţa ochilor.
În sfârşit, trenul încetini, frânele scârţâiră şi ne-am oprit.
Chelnerul împinse o manetă şi deschise uşa, aruncându-i lui Barley un rânjet conspirativ; probabil ne credea doi îndrăgostiţi fugari, urmăriţi prin tren de un tată furibund.
— Coboară, dar rămâi lângă vagon, îmi spuse Barley şoptit, şi am pus amândoi piciorul pe peron.
Clădirea gării era umbrită de copaci argintii, iar aerul avea un parfum dulce şi cald.
— Îl vezi?
Am privit în lungul trenului până ce am zărit pe cineva în faţă, printre pasagerii care coborau – o siluetă înaltă, cu umerii laţi, în negru din cap până în picioare şi cu ceva nelalocul lui în înfăţişare, o umbră ascunsă care-mi întorcea stomacul pe dos. Purta o pălărie neagră, joasă, astfel că nu-i puteam vedea faţa.
— El este!
M-am stăpânit să nu arăt cu degetul, şi Barley mă trase rapid înapoi în tren.
— Stai ascunsă. Eu îl pândesc. Acum se uită în sus şi-n jos.
În vreme ce îl ţinea sub observaţie, m-am tras mult înapoi, cu inima bubuindu-mi în piept.
— În regulă, se duce în partea cealaltă. Ba nu, se întoarce!
Studiază ferestrele. Cred că are de gând să urce înapoi. Doamne, dar ştiu că e tare – îşi verifică ceasul. Urcă. Ba nu, coboară din nou şi vine încoace. Pregăteşte-te, poate că va trebui s-o luăm înapoi şi să
fugim până la celălalt capăt al trenului. Eşti gata?
În clipa aceea sirena şuieră, locomotiva icni şi Barley înjură.
— 289 —
— La naiba, urcă din nou! Cred că şi-a dat seama că de fapt nu am coborât.
Brusc, mă trase jos, pe peron. Alături, trenul icni încă o dată şi se puse în mişcare. Unii pasageri coborâseră ferestrele şi fumau sau admirau peisajul. Printre ei, la câteva vagoane distanţă, am văzut un cap negru întors spre noi, un ins cu umerii laţi, plin, probabil, de o furie îngheţată. Trenul prinsese viteză şi intra într-o curbă. M-am întors spre Barley şi ne-am privit în tăcere. Cu excepţia câtorva săteni care mai zăboveau în gara de provincie, eram singuri undeva în mijlocul Franţei.
— 290 —
Capitolul 32
„Dacă mă aşteptasem ca biroul lui Turgut să fie un alt vis oriental, paradisul unui învăţat otoman, mă înşelasem. Încăperea în care ne-a invitat era mult mai mică decât cealaltă, dar la fel de înaltă, iar lumina ce pătrundea prin cele două ferestre sublinia în mod clar mobilierul. Doi pereţi erau căptuşiţi de sus până jos cu volume. Draperii de catifea neagră atârnau de o parte şi de alta a ferestrelor, iar o tapiserie reprezentând cai şi ogari la vânătoare conferea încăperii un aer de splendoare medievală. Teancuri de cărţi în engleză umpleau masa din mijlocul camerei; o imensă
colecţie Shakespeare ocupa o întreagă vitrină lângă masă.
Dar prima impresie pe care mi-a lăsat-o biroul lui Turgut nu a fost una de predominanţă a literaturii engleze; în aer plutea o prezenţă întunecată, o obsesie ce acoperea treptat atmosfera creată
de cărţile din Albion pe care le studia profesorul. Această prezenţă
mi-a devenit la fel de evidentă ca o figură ce-ţi iese în cale, o figură
care se afla pretutindeni în cameră, privindu-mă cu aroganţă dintr-o litografie din spatele biroului, de pe o poliţă, dintr-o ciudată
broderie de pe perete, de pe coperta unui dosar ori din schiţa de lângă fereastră. Era aceeaşi figură de fiecare dată, prinsă în diverse ipostaze şi în locuri diferite, dar mereu acelaşi chip cu obrajii supţi, cu mustaţă şi cu un aer medieval.
Turgut mă urmărea din priviri.
— Ah, deci ştii cine este, spuse încruntat. Îl colecţionez sub diverse aspecte, după cum vezi.
Şedeam alături, studiind litografia înrămată de pe peretele din spatele biroului. Era o reproducere după o gravură asemănătoare cu cea pe care o văzusem acasă, dar figura era reprezentată aici din faţă, astfel că ochii aceia negri ca tăciunele păreau să privească
sfredelitor direct în ochii noştri.
— De unde ai luat toate aceste imagini?
— 291 —
— De unde am putut. Pe unele le-am copiat din cărţi vechi, pe altele le-am cumpărat de la anticariate sau la licitaţii. Este uimitor câte imagini ale chipului său se află şi azi în acest oraş, odată ce începi să le cauţi. Mi-am spus că, dacă le voi găsi pe toate, poate voi reuşi să citesc în ochii lui secretul acelei stranii cărţi goale. Dar gravurile astea sunt atât de simpliste, de… alb şi negru… N-am fost satisfăcut de ele, şi l-am rugat pe un prieten, artist, să le îmbine pe toate într-o singură imagine.
Turgut ne conduse în dreptul unei nişe de lângă fereastră, unde o draperie scurtă, din catifea neagră, acoperea ceva. Am simţit un tremur de teamă înainte ca el să întindă mâna şi să tragă de şnur, iar când draperia alunecă pe şina ei, inima mi se opri în piept.
Catifeaua dădu la iveală un portret în ulei în mărime naturală, radiind parcă de viaţă: bustul unui bărbat tânăr, puternic, cu gât vânjos. Părul, în bucle negre şi groase, îi cobora până pe umeri.
Figura era frumoasă şi extrem de crudă, cu pielea de o luminozitate palidă, ochi verzi neobişnuit de strălucitori şi nasul lung, perfect drept, cu nările umflate. Buzele roşii aveau o curbură accentuată şi senzuală sub mustaţa neagră, căzută, dar erau în acelaşi timp strâns încleştate, ca pentru a controla un spasm al bărbiei. Bărbatul avea pomeţi reliefaţi şi sprâncene groase, negre, sub o cuşmă din catifea verde-întunecat, cu o pană cafeniu cu alb în frunte. Era o faţă plină
