— 277 —
Capitolul 30
La ora 14.02 ne-am îmbarcat în expresul de Perpignan. Barley urcă treptele înalte şi îmi întinse o mână pentru a mă ajuta să urc în urma lui. Erau puţini pasageri în tren şi compartimentul în care ne-am instalat a rămas liber chiar şi după ce locomotiva s-a pus în mişcare, începeam să mă simt obosită; dacă aş fi fost acasă acum, doamna Clay ar fi aşezat masa şi mi-ar fi pus în faţă un pahar cu lapte şi o felie de chec. Timp de o clipă, aproape că am simţit lipsa dădăcelilor ei plictisitoare. Barley se aşeză alături de mine, deşi mai erau încă patru locuri libere în compartiment, aşa că mi-am strecurat mâna sub braţul lui.
— Ar trebui să învăţ, spuse el, dar nu-şi deschise imediat cartea; erau prea multe de văzut pe fereastră. Mi-au revenit în minte zilele în care fusesem în Paris cu tata, plimbându-ne prin Montmartre sau privind cămila deprimată din Jardin des Plantes. Acum mi se părea însă că mă aflu într-un oraş complet necunoscut.
Privindu-l pe Barley mişcându-şi uşor buzele în ritmul versurilor lui Milton, mi s-a făcut somn şi, când mi-a spus ceva mai târziu că
ar vrea să mergem la vagonul-restaurant să luăm câte un ceai, am clătinat din cap, pe jumătate adormită.
— Eşti o băbuţă, îmi reproşă el zâmbind. Bine, stai aici şi dormi, iar eu am să iau cartea cu mine. Putem merge să mâncăm atunci când ţi se va face foame.
Ochii mi s-au închis aproape imediat ce el a ieşit din compartiment, iar când i-am deschis din nou, mi-am dat seama că
mă ghemuisem pe banchetă ca un copil, cu fusta de bumbac trasă
bine peste glezne. Cineva stătea pe locul de vizavi citind un ziar, şi nu era Barley. M-am ridicat imediat. Omul citea Le Monde şi era aproape complet ascuns în dosul lui; nu-i puteam vedea nici faţa, nici partea de sus a corpului. Alături de el se afla o servietă neagră
din piele.
— 278 —
Pentru o fracţiune de secundă, mi-am imaginat că e tata, şi un val de bucurie şi de confuzie m-a cuprins. Apoi i-am văzut pantofii, tot din piele neagră şi bine lustruiţi, cu perforaţii elegante la vârf şi şireturi de asemenea din piele. Omul îşi ţinea picioarele încrucişate şi avea ciorapi de mătase neagră pe sub pantalonii imaculaţi, de asemenea negri. În mod cert, nu erau pantofii lui tata; de fapt, era ceva în neregulă cu ei, sau cu picioarele poate, deşi nu înţelegeam ce anume. M-am gândit că n-ar fi trebuit să intre în compartiment în vreme ce dormeam – şi în asta era ceva neplăcut –, şi speram să nu mă fi studiat în somn. Tulburată, m-am întrebat dacă aş putea să mă
ridic, să ajung la uşă şi s-o deschid fără ca el să mă observe. Apoi, brusc, mi-am dat seama că insul trăsese perdelele la geamul dinspre culoar; deci nimeni din afară nu ne putea vedea. Sau poate le trăsese Barley înainte de a pleca, pentru a mă lăsa să dorm mai bine!?
Am aruncat o privire asupra ceasului de la mână. Era aproape cinci. Afară, peisajul era splendid; ne apropiam de sud. Bărbatul din spatele ziarului şedea nemişcat, şi, fără să vreau, am început să
tremur. După o clipă am realizat ce anume mă speria: mă trezisem de câteva minute bune şi, în tot timpul în care îl privisem, omul nu întorsese nici măcar o dată pagina ziarului.
„Apartamentul lui Turgut era situat într-o altă zonă a oraşului, aproape de Marea Marmara, şi am luat feribotul într-acolo dintr-un port aglomerat numit Eminönü. Helen şedea lângă balustradă, privind pescăruşii în zbor şi admirând în zare contururile oraşului vechi. M-am apropiat de ea, şi Turgut a început să ne arate diverse turnuri şi cupole, încercând să acopere cu vocea duduitul motoarelor. Cartierul în care locuia era – aşa cum am constatat când am ajuns – mai modern decât ce văzusem noi până atunci;
«modern» în acest caz însemna însă din secolul al XIX-lea. Mergând pe străzile tot mai tăcute pe măsură ce ne îndepărtam de port, am văzut un cu totul alt Istanbul, nou pentru mine: copaci înalţi, cu
— 279 —
forme plăcute, case elegante din lemn şi piatră, blocuri ce păreau
«aduse» dintr-un cartier parizian, trotuare curate, ghivece cu flori şi cornişe frumos ornamentate. Ici şi colo, vechea atmosferă islamică
se făcea simţită sub forma unui portic în ruină sau a unei moschei izolate. Dar, pe strada lui Turgut, Occidentul îşi pusese o amprentă
plăcută şi puternică. Mai târziu am văzut aceeaşi situaţie în alte oraşe – Praga şi Sofia, Budapesta şi Moscova, Belgrad şi Beirut. Acea eleganţă împrumutată se răsfrânsese asupra întregului Est.
— Vă rog să intraţi.
Turgut s-a oprit în faţa unei case vechi, ne-a făcut semn să urcăm treptele de la intrare şi s-a uitat în cutia poştală ce purta numele PROFESOR BORA şi care era, probabil, goală. Deschise uşa şi se trase într-o parte.
— Poftiţi, vă rog! Fiţi bine-veniţi în sălaşul meu, unde totul vă
aparţine. Îmi pare rău că soţia mea lipseşte momentan; este educatoare la grădiniţă.
Am intrat mai întâi într-un hol cu podeaua şi pereţii din lemn lustruit, unde am urmat exemplul lui şi ne-am scos pantofii, luând în schimb papucii brodaţi pe care ni i-a dat. Apoi ne-a condus în camera de zi, iar Helen a scos un mic fluierat admirativ, pe care nu m-am putut stăpâni să nu-l imit şi eu. Încăperea era învăluită într-o plăcută lumină verzuie, amestecată ici şi colo cu palide nuanţe de roz şi galben. După o clipă am realizat că era efectul luminii filtrate prin crengile copacilor de afară şi prin perdelele din dantelă veche ce acopereau cele două ferestre largi. Mobilierul era extraordinar, foarte scund, lucrat în lemn închis la culoare şi tapiţat cu ţesături fine. O canapea cu o sumedenie de pernuţe brodate se întindea pe trei laturi ale încăperii. Deasupra, pereţii erau decoraţi cu gravuri şi picturi reprezentând imagini din Istanbul, un pergament cu un text în caligrafia arabă, portretul unui bătrân cu fes şi un altul înfăţişând un bărbat mai tânăr, în costum negru. Printre ele se aflau fotografii în sepia, deja decolorate, ale vechiului oraş, iar în vitrinele de
— 280 —
dedesubt se zăreau servicii de cafea. Colţurile erau decorate cu buchete de trandafiri în vaze smălţuite. Podeaua era acoperită cu un covor gros în nuanţe de stacojiu, roz-pal şi verde-deschis. În centrul camerei, o masă mare şi rotundă, perfect lustruită, aştepta parcă ora prânzului.
— Este cu adevărat splendid, spuse Helen răsucindu-se spre Turgut, şi în clipa aceea mi-am amintit cât de frumoasă devenea când sinceritatea îi relaxa trăsăturile dure din jurul ochilor şi al gurii. E ca într-o poveste din O mie şi una de nopţi.
Turgut râse şi alungă complimentul cu un gest al mâinii, însă era vizibil satisfăcut.
— E meritul soţiei mele. Iubeşte arta şi meşteşugurile vechi şi a moştenit de la familia ei o mulţime de lucruri frumoase. Poate că
avem aici chiar şi ceva din imperiul sultanului Mahomed. Eu nu prepar o cafea la fel de bună ca a ei – cel puţin aşa îmi spune –, dar îmi voi da toată silinţa.
Ne invită să ne aşezăm pe sofaua joasă, unul lângă altul, şi nu am putut să nu mă gândesc pentru o clipă la toate obiectele acelea vechi sinonime cu confortul: divan, perniţe şi, la urma urmei, otomană6.
Silinţa lui Turgut se concretiză în cele din urmă într-un veritabil prânz, pe care-l aduse din mica bucătărie aflată de cealaltă parte a holului, refuzând oferta noastră de a-l ajuta. Cum izbutise să
încropească o masă într-un răstimp atât de scurt nu-mi puteam imagina; probabil că avusese totul pregătit. Aduse platouri cu sosuri şi salate, un bol cu bucăţele de pepene, o tocăniţă de carne cu legume, frigărui din carne de pui împreună cu obişnuitul amestec de iaurt şi castraveţi, cafea şi o sumedenie de dulciuri cu migdale şi miere. Am mâncat cu poftă, lăsându-ne îmbiaţi de Turgut până ce am simţit că plesnim.
— Ei, exclamă el la protestele noastre, nu-mi permit ca soţia mea 6 Canapea în stil oriental (n.tr.)
— 281 —
să creadă că v-am înfometat.
