Toate acestea au fost urmate de câte un pahar cu apă, alături de care se afla ceva alb şi dulce.
— Unt de trandafiri, spuse Helen după ce gustă. Foarte bun. Se prepară şi în România.
Am văzut-o punând puţin din pasta aceea albă în paharul ei cu apă şi am imitat-o. Nu eram sigur ce efect va avea apa asupra digestiei mele, dar nu era acum momentul pentru astfel de griji.
Cu stomacul plin până la refuz, ne-am întins pe divanul jos –
acum înţelegeam rostul acestei piese de mobilier: recuperare în urma unei mese bogate –, iar Turgut ne-a privit pe rând cu satisfacţie.
— Sigur v-aţi săturat?
Helen râse, iar eu am emis un «mmm», dar gazda noastră ne-a umplut din nou paharele şi ceştile de cafea.
— Foarte bine. Şi acum, să vorbim despre ceea ce n-am putut discuta înainte. În primul rând, sunt uluit de faptul că-l cunoaşteţi pe profesorul Rossi, dar încă nu înţeleg care este legătura. Spui că
este îndrumătorul tău, Paul?
Am privit spre Helen, şi ea a încuviinţat abia perceptibil. M-am întrebat dacă nu cumva untul de trandafiri îi atenuase suspiciunile.
— Ei bine, domnule profesor Bora, mi-e teamă că n-am fost pe deplini sinceri în această privinţă. Dar am pornit într-o misiune neobişnuită şi n-am ştiut în cine putem avea încredere.
— Înţeleg, replică Turgut surâzând. În cazul acesta, poate că
sunteţi chiar mai înţelepţi decât credeaţi.
Am păstrat o clipă de tăcere, dar Helen încuviinţă din nou, aşa că
am continuat:
— Profesorul Rossi prezintă un interes special pentru noi, nu doar pentru că este îndrumătorul meu, ci şi ca urmare a unor informaţii pe care ni le-a dat… mi le-a dat mie, de fapt, şi pentru că… ei bine, pentru că a dispărut.
— 282 —
— A dispărut?
— Da.
Cu ezitări, i-am povestit despre relaţia mea cu Rossi, despre colaborarea cu el la disertaţia pe care o pregăteam şi despre cartea stranie pe care am găsit-o în boxa mea de la bibliotecă. Când am început să descriu cartea, Turgut a schiţat o mişcare bruscă şi şi-a lovit palmele una de alta, dar n-a spus nimic, mulţumindu-se să
asculte cu atenţie. Am povestit apoi cum i-am dus cartea lui Rossi şi ce mi-a relatat despre exemplarul său. Trei cărţi – mi-am spus; aflasem deja despre existenţa a trei exemplare din această carte, un număr magic. Dar ce legătură să fie oare între ele? Am continuat apoi spunându-i lui Turgut ce-mi povestise Rossi despre cercetările sale în Istanbul – aici gazda noastră clătină din cap, uimit – şi despre cum îşi dăduse seama, la arhivă, că imaginea dragonului era similară cu contururile vechii hărţi. Am descris apoi circumstanţele în care dispăruse Rossi şi umbra grotescă pe care o văzusem la fereastra lui în acea seară şi am relatat cum începusem singur să-l caut, iniţial crezându-i spusele doar pe jumătate.
Aici m-am oprit din nou, de această dată pentru a vedea ce are Helen de zis, fiindcă nu voiam să dezvălui şi povestea ei dacă nu era de acord. Am văzut-o schimbându-şi puţin locul şi aruncându-mi o privire, apoi – spre surprinderea mea – începu să vorbească pe tonul acela al ei jos şi oarecum aspru, povestindu-i lui Turgut tot ce-mi spusese mie înainte – despre naşterea ei, despre planul de răzbunare împotriva lui Rossi, despre cercetările ei intense legate de istoria lui Dracula şi despre intenţiile de a-i studia legenda chiar şi aici, în Istanbul. Sprâncenele lui Turgut se ridicaseră până aproape de rădăcina părului. Cuvintele ei, modul clar în care le rostea şi ascuţimea evidentă a minţit ei – dar poate şi uşoara roşeaţă care-i colora obrajii, contrastând cu albastrul-palid al bluzei –, toate aduseră pe chipul lui o expresie admirativă – sau aşa mi s-a părut mie, fiindcă, pentru prima dată de când îl cunoscusem, am resimţit
— 283 —
o undă de ostilitate la adresa lui.
Când Helen îşi sfârşi relatarea, pentru câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. Lumina verzuie ce pătrundea prin ferestre părea să se adâncească în jurul nostru şi un vag sentiment de ireal mă cuprinse, în cele din urmă, Turgut sparse tăcerea:
— Povestea este remarcabilă, într-adevăr, şi mă bucur că mi-aţi dezvăluit-o. Îmi pare rău pentru situaţia tristă a familiei dumitale, domnişoară Rossi. Aş vrea totuşi să ştiu de ce a simţit profesorul nevoia să-mi scrie că nu ştie nimic despre arhiva de aici – ceea ce mi se pare o minciună, nu-i aşa? Dar dispariţia unei asemenea minţi luminate este cu adevărat teribilă. Profesorul Rossi a fost pedepsit pentru ceva – sau este pedepsit chiar acum, în vreme ce noi discutăm.
Senzaţia aceea de ireal dispăru din mintea mea într-o fracţiune de secundă, alungată parcă de o adiere îngheţată.
— Ce te face să spui una ca asta? am întrebat. Şi cum l-am putea găsi, dacă e adevărat?
— Eu sunt un tip raţionalist, ca voi, de altfel, dar instinctul îmi spune să am încredere în ce ţi-a relatat Rossi în seara aceea. Iar cuvintele sale sunt susţinute de ceea ce mi-a spus bătrânul bibliotecar – că un cercetător străin a fost speriat şi alungat de ceva acolo – şi de numele profesorului Rossi pe care l-am găsit eu însumi în registrul arhivei. Ca să nu mai amintesc despre apariţia individului cu sânge la… Iar acum avem şi aberaţia asta teribilă, numele lui şi titlul articolului său adăugate cine ştie cum în bibliografia din arhivă. Adăugarea asta mi se pare de neînţeles! Aţi procedat corect, prieteni, venind în Istanbul. Dacă profesorul Rossi se află aici, îl vom găsi. De mult timp mă tot întreb dacă nu cumva mormântul lui Dracula e undeva în Istanbul. Dar, dacă numele lui Rossi a fost adăugat recent în bibliografie, cred că există o probabilitate destul de mare ca şi profesorul însuşi să fie aici. Voi, pe de altă parte, credeţi că el se află acolo unde este mormântul lui
— 284 —
Dracula. Vă voi ajuta cu tot ce-mi stă în putinţă. Mă simt…
responsabil faţă de voi în această privinţă.
— Acum am eu o întrebare pentru dumneata, interveni Helen.
Domnule profesor Bora, cum de te-ai nimerit în acelaşi restaurant cu noi ieri-seară? Mi se pare o coincidenţă prea mare să fi apărut pur şi simplu din senin în ziua în care am ajuns noi în Istanbul, căutând exact acea arhivă pe care dumneata o studiezi de atâţia ani.
Turgut se ridică şi luă de pe o măsuţă alăturată o cutie mică din alamă, oferindu-ne ţigări. Eu am refuzat, dar Helen luă una, iar Turgut i-o aprinse. Îşi aprinse şi el una şi se aşeză din nou. În schimbul lor de priviri, m-am simţit pentru o clipă exclus. Tutunul avea un parfum fin, fiind, evident, de cea mai bună calitate; m-am întrebat dacă acesta o fi deliciul turcesc atât de renumit în Statele Unite. Turgut suflă un nor de fum, iar Helen îşi scoase papucii şi îşi trase picioarele sub ea, de parcă de o viaţă întreagă ar fi fost obişnuită cu divanele orientale. Era o latură a ei pe care n-o mai remarcasem înainte, o graţie lejeră, pe fondul ospitalităţii plăcute ce ni se oferea.
Într-un final, Turgut răspunse:
— Cum de ne-am întâlnit în restaurant? Mi-am pus şi eu întrebarea asta de câteva ori şi n-am găsit încă un răspuns. Dar vă
pot spune cu toată sinceritatea că nu ştiam cine sunteţi şi ce treabă
aveaţi în Istanbul atunci când m-am aşezat la masa de lângă voi. De fapt, merg adesea la acel local, preferatul meu în partea veche a oraşului, şi uneori fac o plimbare până acolo între două cursuri. În ziua aceea am intrat aproape pe negândite şi, când am văzut înăuntru nu unul, ci doi străini, m-am simţit brusc singur şi n-am vrut să rămân izolat în colţul meu. Soţia îmi spune că sunt un caz incurabil de «persoană prietenoasă».
Surâse şi scutură ţigara într-o scrumieră de aramă, pe care o împinse apoi spre Helen.
