complet. Am stat la el până târziu în noapte, fiindcă biblioteca lui este atât de mare, încât nici el n-o cunoaşte în întregime şi nu ştia ce am putea descoperi în ea. În cele din urmă am găsit un lucru ciudat: o scrisoare reprodusă în cadrul unui volum de corespondenţă dintre miniştrii sultanului şi numeroşi trimişi ai Imperiului în diverse colţuri ale lumii, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Selim Alsoy mi-a
— 314 —
spus că a cumpărat cartea respectivă de la un anticar din Ankara. A fost publicată în secolul al XIX-lea şi realizată de un istoric din Istanbul pasionat de înregistrările din acea perioadă. Selim a adăugat că nu a mai văzut niciodată vreun alt exemplar al acestei cărţi.
Am aşteptat răbdător, închipuindu-mi că Turgut are un motiv bine întemeiat pentru a-mi da toate aceste amănunte; pentru un specialist în literatură, era un istoric al naibii de priceput.
— Nu, prietenul meu nu ştie să mai existe nici alte ediţii ale cărţii, dar crede că documentele reproduse în ea nu sunt… cum se spune?… falsuri, fiindcă a văzut una dintre scrisori în original, în colecţia pe care am vizitat-o şi noi ieri. El este îndrăgostit de arhiva aceea şi ne întâlnim adesea acolo. Ei bine, pe când aproape că ni se închideau ochii de oboseală, şi dimineaţa nu era departe, am găsit în această carte o scrisoare ce ar putea fi importantă pentru cercetările voastre. Colecţionarul care a publicat-o este de părere că datează de la sfârşitul secolului al XV-lea. Am tradus-o aici în engleză. Turgut scoase din mapă o foaie de hârtie şi adăugă: Scrisoarea anterioară la care face aceasta referire nu este redată în carte, din păcate.
Dumnezeu ştie, probabil nu mai există; altfel prietenul meu Selim ar fi găsit-o.
După ce îşi drese vocea, începu să citească traducerea cu glas tare:
— «Către preacinstitul Rumeli Kadiakser». Turgut se opri o clipă, pentru a-mi explica: Acesta era judecătorul militar şef peste regiunea Balcanilor, ştii. Nu ştiam, dar am dat din cap, iar el a continuat: «Preacinstite, am dus la capăt cercetările pe care mi le-ai încredinţat. Unii călugări s-au arătat cât se poate de cooperanţi, pentru suma pe care am convenit-o, şi am examinat eu însumi mormântul. Cele ce mi-au spus ei mie prima dată sunt adevărate.
Nu au avut altă explicaţie să-mi dea şi au arătat aceeaşi teroare. Eu recomand continuarea cercetărilor în Istanbul. Am lăsat doi paznici
— 315 —
la Snagov, pentru a urmări orice semn de activitate suspectă. Fapt straniu, nu s-a auzit de acea molimă aici. Al tău pentru totdeauna, în numele lui Allah».
— Şi semnătura? am întrebat.
Inima îmi bătea cu putere; chiar după noaptea aceea de nesomn, eram perfect treaz acum.
— Nu există nicio semnătură. Selim crede că a fost ruptă din original, ori accidental, ori pentru a-l proteja pe cel care a scris misiva.
— Sau poate că n-a fost semnată de la bun început, tot pentru a păstra secretul. Şi în carte nu mai există alte scrisori referitoare la acest subiect?
— Niciuna. Nici dinaintea acesteia, nici de după ea. Dar Rumeli Kadiakser era un personaj foarte important, astfel că problema trebuie să fi fost una serioasă. Am căutat atent în celelalte hârtii şi cărţi ale prietenului meu, dar n-am găsit nimic care să aibă legătură
cu această scrisoare. Selim mi-a spus că n-a mai văzut numele
«Snagov» în nicio altă lucrare de istorie a Istanbulului, din câte îşi aminteşte el. Citise materialele acestea cu câţiva ani în urmă, şi l-a remarcat într-unul dintre documente abia după ce i-am spus eu unde se presupune că ar fi fost îngropat Dracula. Aşa că, este posibil să-l mai fi văzut şi în altă parte, dar să nu-şi mai amintească.
— Oh, Doamne, am exclamat, gândindu-mă nu la posibilitatea ca domnul Aksoy să mai fi văzut numele şi în altă parte, ci la frustranta legătură ce părea să existe între Istanbul şi îndepărtata Românie.
— Da, replică Turgut surâzând vesel, de parcă am fi discutat opţiunile pentru micul dejun. Inspectorii publici pentru regiunea Balcanilor erau îngrijoraţi cu privire la ceva de aici, din Istanbul, atât de îngrijoraţi, încât au trimis pe cineva la mormântul lui Dracula, din Snagov.
— Dar, la naiba, oare ce au găsit acolo? Ce au spus călugării? Şi
— 316 —
de ce erau terorizaţi?
— La fel de perplex sunt şi eu, mă asigură Turgut. Dacă Vlad Dracula odihnea în pace acolo, de ce îşi făceau griji cei din Istanbul, la sute de kilometri distanţă? Şi dacă mormântul lui se afla – şi s-a aflat dintotdeauna – la Snagov, de ce hărţile nu se potrivesc cu acea regiune?
Nu puteam decât să mă înclin în faţa preciziei întrebărilor sale.
— Şi mai e un lucru, am replicat. Crezi că ar fi posibil ca Dracula să fi fost îngropat aici, în Istanbul? S-ar explica astfel temerile sultanului Mahomed şi prezenţa vampirismului începând cu epoca aceea?
Turgut îşi împreună palmele şi îşi puse un deget pe bărbie.
— Iată o întrebare importantă. Vom avea nevoie de ajutor pentru a răspunde la ea, şi poate că prietenul meu, Selim, este persoana potrivită pentru a ni-l oferi.
Timp de câteva secunde, am rămas tăcuţi, privind unul la altul în holul întunecos al pensiunii, învăluiţi în aroma cafelei – doi prieteni de dată recentă, uniţi de o cauză veche. Apoi Turgut se ridică în picioare.
— În mod cert, va trebui să căutăm mai departe. Selim mi-a spus că ne conduce la arhivă imediat ce sunteţi voi gata; cunoaşte acolo nişte documente din secolul al XV-lea, pe care eu nu le-am studiat fiindcă sunt departe de domeniul meu de interes în privinţa lui Dracula. Le vom examina împreună. Fără îndoială că domnul Erozan ne va pune la dispoziţie aceste documente înainte de ora deschiderii, dacă îl vom ruga. Nu locuieşte departe de arhivă şi ne poate primi acolo înainte ca Selim să plece la slujba lui. Dar unde este domnişoara Rossi? E încă în camera ei?
Spusele lui îmi stârniseră o avalanşă de gânduri în minte, aşa că
n-am mai ştiut ce aspect să abordez mai întâi. Când Turgut a menţionat numele prietenului său bibliotecar, mi-a revenit brusc în amintire bibliotecarul de acasă, pe care aproape că-l uitasem în
— 317 —
entuziasmul stârnit de scrisoare. Acum mă aştepta o sarcină dificilă, aceea de a pune şi mai mult la încercare credulitatea lui Turgut, povestindu-i despre întâlnirea cu un mort – deşi convingerea lui în existenţa vampirilor din trecut se putea extinde foarte bine şi la cei din epoca actuală. Dar întrebarea referitoare la Helen mi-a amintit faptul că o lăsasem singură nepermis de mult. Voisem să-i ofer puţină intimitate la trezire şi nu mă îndoisem că va coborî şi ea în cel mai scurt timp. De ce nu apăruse încă? Pe fondul acestor gânduri ale mele, Turgut încă vorbea:
— Aşa că Selim – el aproape că nu doarme niciodată – a rămas să-şi ia cafeaua de dimineaţă, fiindcă nu a vrut să vă ia pe neaşteptate… Dar iată că a venit!
Soneria pensiunii se făcu auzită şi în prag îşi făcu apariţia un bărbat zvelt, închizând uşa în urma lui. Mă aşteptasem la o prezenţă
augustă, la un bărbat de vârstă înaintată în costum de afaceri, dar Selim Aksoy era tânăr şi subţire, îmbrăcat în pantaloni lejeri, cu un aspect mai degrabă învechit, şi o cămaşă albă. Se apropie de noi având în privire o expresie alertă şi intensă – nu tocmai un zâmbet.
Abia când i-am strâns mâna osoasă am recunoscut ochii aceia verzi şi nasul lung şi îngust. Îi mai văzusem figura undeva, de aproape. O
secundă mai târziu, mi-a fulgerat prin faţa ochilor imaginea unei mâini subţiri care mi-a întins un volum de Shakespeare. Era vânzătorul de la prăvălia de cărţi din bazar.
— Dar noi ne-am mai întâlnit! am exclamat, în vreme ce şi el spunea probabil acelaşi lucru într-un amalgam de turcă şi engleză.
