— Nu, nu. Noi avem propriile superstiţii.
Dintr-un buzunar interior al hainei, scoase un şirag de mărgele din lemn, ca acelea pe care le văzusem în mâinile bărbaţilor pe
— 324 —
străzile din Istanbul. Acesta avea la capăt un mic medalion cu un înscris în arabă. Turgut îl lipi uşor de buzele prietenului său, iar acesta se strâmbă, răsucindu-şi capul, parcă dezgustat. Era o privelişte cumplită, dar dispăru imediat, şi o clipă mai târziu omul deschise ochii şi se încruntă. Turgut se aplecă deasupra lui şi începu să-i vorbească încetişor în limba turcă, atingându-i delicat fruntea.
Apoi îi dădu să bea ceva dintr-un mic flacon.
În scurt timp, domnul Erozan se ridică în capul oaselor şi privi în jur, pipăindu-şi gâtul. Când simţi mica rană cu firişorul de sânge scurs, îşi îngropă faţa în palme şi începu să hohotească sfâşietor.
Turgut îi cuprinse umerii cu braţul, iar Helen îl atinse uşor. Era pentru a doua oară în răstimp de o oră când o vedeam oferind delicat alinare unui suferind. Turgut începu să discute cu prietenul său în turcă şi, după câteva minute, îşi ridică ochii spre noi, ceilalţi.
— Domnul Erozan spune că necunoscutul a venit acasă la el în această dimineaţă, foarte devreme, şi a ameninţat că-l ucide dacă
nu-i deschide sala bibliotecii. Vampirul era cu el când i-am telefonat noi, dar nu a avut curaj să-mi dezvăluie prezenţa lui. Când individul a auzit cine era la telefon, i-a cerut să meargă imediat la arhivă. Domnului Erozan i-a fost teamă să refuze şi, când au ajuns aici, a fost obligat să descuie caseta. Imediat ce a ridicat capacul, creatura s-a repezit la el, l-a ţintuit la pământ – prietenul meu zice că avea o forţă incredibilă – şi şi-a înfipt dinţii în gâtul lui. Asta-i tot ce-şi aminteşte.
Domnul Erozan îşi încleştă deodată mâna pe braţul lui Turgut şi, într-o revărsare de cuvinte în turcă, păru să-l implore ceva. Timp de câteva momente, profesorul ascultă în tăcere, apoi luă mâinile prietenului său şi puse în ele şiragul de mătănii, spunându-i ceva cu o voce joasă.
— Domnul Erozan ştie că, dacă va mai fi muşcat de încă două ori de diavolul acesta, va deveni şi el unul. Şi mi-a cerut ca, dacă aşa se vor petrece lucrurile, să-l ucid cu mâna mea.
— 325 —
Cu aceste cuvinte, Turgut se întoarse cu spatele spre noi, şi mi s-a părut că zăresc o lacrimă în ochii lui.
— Nu se va ajunge până acolo, declară Helen cu o expresie împietrită. Vom găsi sursa acestor nenorociri.
Nu ştiu dacă se referea la bibliotecar sau la Dracula însuşi, dar, văzându-i fermitatea privirii, aproape că am fost convins de izbânda noastră împotriva amândurora. Mai remarcasem privirea aceea pe chipul ei o dată, la cafeneaua de acasă, când discutasem pentru prima oară despre familia ei. Jurase atunci să-şi găsească
tatăl mincinos şi să-l demaşte în ochii întregii lumi academice. Îmi imaginam eu oare, sau misiunea pe care şi-o asumase se schimbase la un moment dat, poate fără ca ea însăşi să-şi dea seama?
Selim Aksoy, care nu se îndepărtase de noi, i se adresă lui Turgut, iar acesta încuviinţă.
— Domnul Aksoy mi-a amintit de ceea ce voiam să facem aici, şi are dreptate. Cititorii vor începe să sosească în curând, şi va trebui ori să încuiem arhiva, ori s-o deschidem publicului. El s-a oferit să
renunţe astăzi la slujba lui şi să ne ajute aici. Dar mai întâi trebuie să
strângem aceste documente şi să vedem dacă au fost deteriorate în vreun fel; în primul rând, va trebui să găsim un loc sigur în care domnul Erozan să se poată odihni. Selim ar vrea să ne arate ceva în arhivă înainte de sosirea altor cititori.
Am început să adun documentele răspândite pe podea şi imediat mi s-au confirmat cele mai rele temeri.
— Hărţile originale au dispărut!
Am cercetat rafturile, dar hărţile regiunii aceleia necunoscute ce semăna cu dragonul cu coadă îmbârligată nu erau pe nicăieri.
Probabil că vampirul le luase înainte de sosirea noastră. Gândul era tulburător. Aveam copiile, fireşte, atât cele realizate de Rossi, cât şi cele ale lui Turgut, dar pentru mine originalele erau cheia către locul în care se afla mentorul meu, cel mai apropiat indiciu de care dispuneam până acum.
— 326 —
Pe lângă descurajarea cauzată de pierderea acestor documente, mă simţeam abătut şi la gândul că bibliotecarul acela diavolesc le-ar putea dezlega misterul înaintea noastră. Dacă Rossi se afla la mormântul lui Dracula, oriunde ar fi fost acesta, creatura avea acum posibilitatea de a ajunge la el în avans faţă de noi. Mai mult ca niciodată resimţeam în aceste momente atât dorinţa intensă, cât şi sentimentul imposibilităţii de a-mi regăsi mentorul. Cel puţin însă –
îmi trecu din nou prin minte –, Helen era categoric de partea mea.
Turgut şi Selim discutau lângă rănit şi probabil că îl întrebaseră
ceva, fiindcă acesta încercă să se ridice şi arătă cu mişcări slabe spre partea din spate a rafturilor. Selim dispăru într-acolo, reapărând după câteva minute cu o carte de mici dimensiuni. Era legată în piele roşie, tocită, iar pe copertă avea o inscripţie cu caractere arabe aurii. Selim o aşeză pe masa alăturată şi începu să o răsfoiască; apoi îi făcu semn lui Turgut, care îşi împăturea haina, punând-o sub capul prietenului său. Acesta părea că se simte deja ceva mai bine.
Mi-a trecut prin minte să chemăm o ambulanţă, dar m-am oprit, realizând că Turgut probabil ştia ce făcea. Acum se apropie de Selim, şi cei doi discutară o vreme, în timp ce eu încercam să evit privirile lui Helen, amândoi sperând să descoperim ceva nou şi temându-ne deopotrivă de un alt eşec. Într-un târziu, Turgut ne chemă lângă el.
— Iată ce voia Selim Aksoy să ne arate aici. Ca să fiu sincer, nu ştiu dacă are relevanţă pentru cercetările noastre, dar am să vă
citesc. Este un volum realizat în secolul al XIX-lea de câţiva editori despre al căror nume n-am mai auzit, istorici ai Istanbulului. Ei au adunat toate relatările pe care le-au găsit despre viaţa în primii ani ai oraşului – adică începând cu 1453, când sultanul Mahomed l-a cucerit şi l-a proclamat capitală a imperiului său.
Ne arătă o pagină cu o splendidă caligrafie arabă; pentru a o suta oară, m-am gândit cât de cumplit este că limbile, şi chiar alfabetele lumii, au fost despărţite între ele de acest frustrant Babel al
— 327 —
deosebirilor. Când am privit tipăritura aceea otomană, n-am putut desluşi decât un amalgam de simboluri, la fel de impenetrabil pentru mine ca un veritabil zid de piatră.
— Este un pasaj pe care domnul Aksoy şi l-a reamintit din timpul studiilor sale aici. Este o relatare, de un autor necunoscut, a unor evenimente petrecute în 1477 – da, prieteni, la un an după uciderea lui Vlad Dracula în bătălia din Valahia. Materialul aminteşte despre existenţa unor cazuri de molimă în Istanbul, în anul acela, o molimă
care i-a determinat pe imami să îngroape unele cadavre cu pari înfipţi în inimă. Apoi vorbeşte despre sosirea în oraş a unui grup de călugări din Carpaţi într-o căruţă trasă de catâri; de asta şi-a amintit domnul Aksoy volumul. Călugării au cerut azil într-o mănăstire din Istanbul şi au rămas acolo nouă zile şi nouă nopţi. Aşa se încheie relatarea, şi referirile sale nu sunt foarte clare; nu mai spune nimic despre călugări şi nici despre ce s-a întâmplat cu ei mai departe.
Cuvântul «Carpaţi» i-a atras atenţia prietenului meu, Selim.
Selim Aksoy a încuviinţat cu mişcări energice ale capului, dar eu nu mi-am putut stăpâni un oftat. Fragmentul avea o rezonanţă
stranie; îmi stârnise o anume nelinişte, fără a aduce însă nicio rază
