de lumină asupra problemei noastre. Anul 1477, deşi straniu, putea fi doar o coincidenţă. Curiozitatea însă m-a îndemnat să-l întreb pe Turgut ceva:
— Dacă oraşul se afla deja sub stăpânirea otomanilor, cum de au mai găsit călugării o mănăstire în care să poposească?
— O întrebare bună, prietene! Dar trebuie să-ţi spun că în Istanbul au continuat să existe o serie de biserici şi mănăstiri chiar de la începutul dominaţiei otomane. Sultanul s-a dovedit mărinimos, permiţând funcţionarea lor în continuare.
— După ce a permis armatei sale să distrugă majoritatea bisericilor din oraş sau să le transforme în moschei, replică Helen clătinând din cap.
— Într-adevăr, când a cucerit oraşul, Mahomed a permis trupelor
— 328 —
sale să-l jefuiască şi să-l prade timp de trei zile. Dar, dacă bizantinii i s-ar fi predat, în loc să reziste, n-ar fi făcut acest lucru; de fapt, le oferise un acord de pace pe deplin acceptabil. Se spune chiar că, atunci când a intrat în Constantinopol şi a văzut ce distrugeri au lăsat soldaţii săi în urmă – clădiri în ruină, biserici profanate şi oameni ucişi –, a plâns de mila splendidei cetăţi. După aceea a permis existenţa câtorva biserici şi a oferit populaţiei bizantine o serie de avantaje.
— Pe lângă faptul că a înrobit mai mult de cincizeci de mii de locuitori! ripostă Helen sec. Să nu uităm şi de asta!
Turgut îi oferi un surâs admirativ.
— Doamnă, mă copleşiţi! N-am vrut decât să demonstrez că
sultanii noştri nu au fost nişte monştri. Odată ce cucereau o regiune, se arătau adesea indulgenţi – comparativ cu standardele acelor vremuri. Doar cucerirea în sine nu era tocmai plăcută. Iată-l acolo –
şi Turgut arătă cu mâna spre zidul îndepărtat al sălii – pe gloriosul Mahomed însuşi, dacă vă face plăcere să-l salutaţi.
M-am apropiat pentru a privi, dar Helen rămase pe loc, încăpăţânată. Reproducerea înrămată – aparent o copie ieftină în acuarelă – înfăţişa un bărbat solid, cu un turban alb cu roşu. Avea pielea deschisă la culoare şi barba îngrijită, sprâncene caligrafic desenate şi ochii de culoarea alunelor. Ţinea în mână un trandafir, adulmecându-i parfumul şi privind în zare. Mie îmi făcea mai degrabă impresia unui mistic sufit decât a unui cuceritor crud.
— Este o imagine surprinzătoare, am remarcat.
— Da. Sultanul era un devotat ocrotitor al artelor şi al arhitecturii şi a lăsat în urma sa numeroase construcţii splendide. Ei bine, prietene, ce părere ai despre relatarea găsită de Selim Aksoy?
— Este interesantă, am replicat politicos, dar nu văd cum ne-ar putea ajuta să găsim mormântul.
— Nici eu nu văd. Am remarcat însă o anume similaritate între acest fragment şi scrisoarea pe care ţi-am citit-o de dimineaţă.
— 329 —
Tulburările din jurul mormântului de la Snagov – indiferent de ce au fost ele cauzate – s-au petrecut în acelaşi an, 1477. Ştim deja că
Vlad Dracula murise cu un an înainte şi că evenimentele petrecute la Snagov stârniseră îngrijorarea unui grup de călugări. N-ar putea fi oare aceiaşi călugări despre care se aminteşte aici, sau alţii care au o legătură cu cele întâmplate la Snagov?
— Posibil, dar nu putem şti cu certitudine. Relatarea nu menţionează decât că grupul era din Carpaţi. Însă regiunea carpatică era probabil înţesată de mănăstiri la vremea aceea; cum am putea fi siguri că acei călugări erau de la Snagov? Helen, tu ce părere ai?
Probabil că o luasem prin surprindere, fiindcă am observat că mă
privea cu un soi de melancolie pe care n-o mai zărisem în ochii ei până atunci. Impresia s-a stins însă imediat, şi mi-am spus că, probabil, a fost doar rodul imaginaţiei mele; sau poate că îşi amintise de mama ei şi de apropiata noastră călătorie în Ungaria.
Indiferent unde îi zburaseră însă gândurile, le alungă şi reveni în prezent fără întârziere.
— Da, răspunse ea, existau numeroase mănăstiri în Carpaţi. Paul are dreptate; în lipsa altor informaţii, nu putem stabili nicio legătură
între cele două grupuri.
Mi s-a părut că Turgut e puţin dezamăgit. Dădu să spună ceva, dar în acea clipă se auzi un suspin şuierător. Era domnul Erozan, întins încă pe jos.
— A leşinat! Iar noi stăm şi perorăm aici ca nişte coţofene! Turgut duse iarăşi căpăţâna de usturoi la nasul prietenului său, iar omul se scutură şi îşi reveni.
— Repede, să-l ducem acasă. Domnule profesor, doamnă, ajutaţi-mă! Să chemăm un taxi şi să mergem la mine. Îl voi îngriji acolo împreună cu soţia mea. Selim va rămâne aici; arhiva trebuie să se deschidă în scurt timp.
După ce îi dădu câteva instrucţiuni scurte în turcă lui Selim
— 330 —
Aksoy, Turgut se apropie de rănit şi, împreună, l-am ridicat de la podea, transportându-l cu grijă spre uşa din spate. Helen ne urmă, ducând haina profesorului. Am străbătut aleea, şi, în scurt timp, am ieşit la lumina soarelui. Domnul Erozan se chirci, se lipi de umărul meu şi îşi duse o mână la ochi, ferindu-se parcă de o lovitură.”
— 331 —
Capitolul 36
Noaptea pe care am petrecut-o la ferma din Boulois, cu Barley în celălalt capăt al camerei, a fost una dintre cele mai lipsite de somn din viaţa mea. Ne-am retras pe la ora nouă, dat fiind că nu aveam mare lucru de făcut, decât să ascultăm cotcodăcitul găinilor şi să
privim soarele apunând dincolo de scândurile şopronului. Spre uimirea mea, ferma nu avea curent electric – „N-ai văzut că nu există fire?” mă întrebase Barley –, iar proprietăreasa ne lăsă un felinar şi două lumânări înainte de a ne ura noapte bună. La lumina lor, umbrele mobilierului vechi se înălţau întunecate deasupra noastră, iar broderia de pe perete tremura uşor.
După ce căscă de câteva ori, Barley se întinse pe unul dintre paturi, fără a-şi scoate hainele, şi adormi într-o clipă. N-am îndrăznit să-i urmez exemplul şi, în plus, îmi era teamă să las lumânările aprinse peste noapte. În cele din urmă le-am stins, lăsând doar felinarul. Umbrele din jur s-au adâncit şi mai tare, iar dincolo de fereastră, curtea fermei era ca un ocean negru. Crengi şi viţe măturau din când în când oblonul, copacii păreau să se apropie de casă, şi un foşnet slab – porumbei sau poate bufniţe – răsuna fantomatic. Barley părea undeva foarte departe; mai devreme fusesem bucuroasă că paturile erau atât de distanţate unul de celălalt, astfel încât să nu existe niciun echivoc, dar acum aş fi vrut să fi fost nevoiţi să dormim unul lângă altul.
După ce am stat încremenită în pat, suficient cât să înţepenesc în acea poziţie, am remarcat o geană alburie strecurându-se prin fereastră şi întinzându-se pe podele. Luna se ridicase pe cer şi, odată
cu ea, spaima mi s-a atenuat puţin, de parcă un vechi prieten sosise pentru a-mi ţine companie. Am încercat să nu mă gândesc la tata.
Dacă aş fi fost acum în altă călătorie, în patul celălalt s-ar fi aflat el, în pijamaua lui sobră, cu o carte închisă alături. Tata ar fi studiat vechea fermă, ar fi ştiut că partea sa centrală datează din vremea
