Dar – şi aici Turgut oftă – linia de demarcaţie între literatură şi istorie nu e una foarte clară, iar eu unul nu sunt istoric.
— De fapt, eşti un istoric remarcabil. Sunt uimit de numărul pistelor istorice pe care le-ai urmat – şi cu un succes atât de mare.
— Eşti amabil, tânărul meu prieten. În orice caz, într-o seară
lucram la un articol pe baza acestei teorii – nu l-am publicat, din păcate, deoarece editorul revistei la care l-am trimis a fost de părere că e prea superstiţios. Lucram deci seara şi, după trei ore petrecute în arhivă, m-am dus la un restaurant de vizavi pentru un mic börek.
Ai mâncat vreodată börek?
— Încă nu.
— Trebuie să încerci cât mai curând, este una dintre delicioasele noastre specialităţi naţionale. Deci, m-am dus la acel restaurant. Era iarnă şi deja se întunecase afară. M-am aşezat la o masă şi, în vreme ce aşteptam, am scos scrisoarea profesorului Rossi şi am recitit-o.
— 336 —
Aşa cum ţi-am spus, o primisem de câteva zile, şi conţinutul ei încă
mă uluia. Chelnerul mi-a adus farfuria şi, când s-a aplecat pentru a o pune pe masă, i-am văzut figura. Avea pleoapele coborâte, dar mi s-a părut că a observat scrisoarea, cu numele lui Rossi în partea de sus. A privit-o intens o dată sau de două ori şi apoi a părut că-şi şterge orice expresie de pe faţă, dar am remarcat că a trecut în spatele meu pentru a aşeza un alt platou pe masă şi că a privit din nou scrisoarea. Nu mi-am putut explica acest comportament al lui, care mi-a lăsat o senzaţie neplăcută, aşa că am împăturit scrisoarea şi m-am pregătit să mănânc. Chelnerul s-a îndepărtat fără un cuvânt, şi nu m-am putut împiedica să nu-l urmăresc cu privirea.
Era un ins masiv, lat în umeri, cu ochi întunecaţi şi părul negru pieptănat pe spate. Ar fi fost un bărbat frumos dacă n-ar fi avut acel aer… cum să-i spun… sinistru. Timp de o oră, deşi terminasem de mâncat, a părut să mă ignore cu desăvârşire. Am scos o carte şi am început să citesc, moment în care a apărut brusc la masa mea şi mi-a pus în faţă o ceaşcă de ceai aburind. Nu comandasem ceai, aşa că m-am arătat surprins; mi-am spus că probabil era un dar din partea casei ori poate o greşeală. «Ceaiul dumneavoastră, mă înştiinţă el.
Am avut grijă să fie foarte fierbinte.» Apoi mă privi drept în ochi, şi nu-ţi pot explica senzaţia de teroare pe care am simţit-o. Avea tenul palid, aproape galben, de parcă ar fi fost… cum se zice… putred pe dinăuntru. Sub sprâncenele groase, ochii îi luceau negri şi sălbatici, aproape ca ai unui animal. Gura parcă era o pată de ceară roşie, iar dinţii i se vedeau albi şi lungi, parcă anormal de sănătoşi pe fondul figurii aceleia îngălbenite. Mi-a zâmbit când s-a aplecat cu ceaşca şi m-a izbit mirosul lui aparte, care m-a îngreţoşat. Poate că ai să râzi, prietene, dar semăna puţin cu un parfum pe care în alte circumstanţe îl considerasem întotdeauna plăcut: mirosul cărţilor vechi. Îl ştii, pergament şi piele şi… şi încă ceva.
— Îl ştiu şi nu-mi vine deloc să râd.
— O secundă mai târziu a plecat, îndepărtându-se fără grabă spre
— 337 —
bucătărie, iar eu am rămas cu impresia că intenţionase să-mi arate ceva… poate figura lui. Voise să mă uit bine la el, dar nu puteam spune că am văzut ceva anume care să-mi justifice teroarea. Turgut se rezemă de spătarul scaunului său medieval, şi el palid acum, apoi continuă: Pentru a mă mai linişti, am pus puţin zahăr în ceai, am luat linguriţa şi am început să amestec în ceaşcă. Voiam să-mi potolesc nervii cu băutura aceea fierbinte, dar imediat s-a întâmplat ceva foarte… foarte straniu.
Vocea îi scăzu, ca şi cum ar fi regretat deja că a început această
istorisire. Cunoşteam bine această senzaţie şi am înclinat din cap, pentru a-l încuraja.
— Te rog, continuă!
— Ştiu că pare bizar ce-ţi voi spune acum, dar e purul adevăr.
Din ceaşcă se ridicau valuri de abur – ştii cum se întâmplă când amesteci ceva fierbinte – şi, în clipa aceea, din ceai s-a înălţat o pală
de abur în forma unui minuscul dragon, răsucindu-se deasupra ceştii mele. L-am văzut foarte clar, cu ochii mei. Îţi poţi închipui cum m-am simţit, necrezându-mi ochilor pentru o clipă, după care m-am ridicat în grabă, mi-am strâns hârtiile de pe masă, am plătit şi am plecat.
Gura mi se uscase.
— Şi l-ai mai văzut vreodată pe chelnerul acela?
— Niciodată. Timp de câteva săptămâni n-am mai dat pe la restaurant, dar mai târziu curiozitatea a început să mă îmboldească, şi m-am dus din nou într-o seară, dar el nu mai era acolo. Chiar l-am întrebat pe unul dintre chelneri despre el, iar omul mi-a spus că
insul lucrase la ei doar pentru scurt timp şi că nu-i ştia numele de familie. Prenumele era Akmar. Nu l-am mai văzut de atunci niciodată.
— Şi crezi că arăta aşa fiindcă era…?
Nu mi-am putut duce gândul la bun sfârşit.
— M-a îngrozit. Asta e tot ce ţi-aş fi putut spune atunci. Dar când
— 338 —
am văzut figura bibliotecarului pe care l-aţi atras după voi, mi-am dat seama că o cunosc deja. Şi nu e simpla imagine a morţii; mai e ceva în expresia aceea… Turgut se întoarse în scaun şi privi abătut spre nişa acoperită de draperii. Un lucru care m-a izbit în povestea ta, în ceea ce tocmai mi-ai spus, e faptul că bibliotecarul acela din America a progresat pe calea asta a pierzaniei spirituale de când vaţi întâlnit cu el prima dată.
— Cum adică?
— Atunci când a atacat-o pe domnişoara Rossi, l-ai putut doborî.
Dar prietenul meu de la arhivă, domnul Erozan, susţine că era foarte puternic, iar el nu e mai slab decât tine. Şi, din păcate, creatura a supt mult sânge de la prietenul meu. Dar vampirul şi-a făcut apariţia în plină lumină a zilei, ceea ce înseamnă că nu e în totalitate corupt. Presupun că a fost pentru a doua oară golit de viaţă, ori la voi, la universitate, ori aici, în Istanbul, iar dacă are anumite legături aici, e cert că va primi în scurt timp şi a treia binecuvântare a răului, devenind pentru vecie un mort viu.
— Adevărat. Dacă nu-l vom găsi, nu vom putea face nimic în privinţa lui, aşa că va trebui să ai mare grijă de prietenul tău.
— Voi avea, declară Turgut cu o emfază sobră.
După o clipă de tăcere, se apropie de raftul cu cărţi şi, fără un cuvânt, scoase un album de mari dimensiuni, cu litere latine pe copertă.
— România, îmi spuse. E un album cu imagini ale bisericilor din Valahia şi Transilvania, realizat de un istoric de artă recent stins din viaţă. Se regăsesc aici imagini ale unor biserici distruse în timpul războiului, aşa că este o lucrare valoroasă. Deschide-l la pagina douăzeci şi cinci, mă îndemnă el, oferindu-mi albumul.
L-am deschis. Întinsă pe cele două pagini, am văzut reprezentarea color a unei fresce. Biserica din care făcuse iniţial parte era înfăţişată într-un medalion în alb şi negru: o construcţie elegantă, cu clopotniţe răsucite. Dar imaginea cea mare mi-a atras
— 339 —
