— 332 —
Aquitaniei, ar fi cumpărat trei sticle de vin de la amabila noastră
gazdă şi ar fi discutat cu ea despre viile din jur.
Şezând acolo, în pat, m-am întrebat la un moment dat, fără să
vreau, ce voi face dacă tata nu va supravieţui acestei călătorii la Saint-Matthieu. În niciun caz nu m-aş putea întoarce la Amsterdam, să-mi duc zilele în vechea noastră casă împreună cu doamna Clay; ar însemna o durere în plus. Conform sistemului european, mai aveam încă doi ani până să pot intra la o universitate oarecare. Cine m-ar accepta înainte de asta? Barley s-ar reîntoarce la viaţa lui; nu mă puteam aştepta să-i mai pese de mine în continuare. Mi-a revenit în minte figura lui master James, cu zâmbetul său trist şi ridurile adânci din jurul ochilor. Apoi, gândul mi-a zburat la Giulia şi la Massimo, în vila lor din Umbria. Mi-am amintit cum mi-a turnat Massimo vin în pahar – „Şi tu ce studiezi, drăguţă
domnişoară?” –, iar Giulia a spus că vor trebui să-mi dea mie cea mai bună cameră. Ei nu aveau copii; ţineau la tata. Dacă lumea mea se va prăbuşi, puteam să mă duc la ei.
Am stins felinarul, mai curajoasă acum, şi m-am apropiat de geam în vârful picioarelor, pentru a privi afară. N-am văzut decât luna, un semicerc pe fondul norilor învolburaţi. Dincolo de ea se zărea o formă pe care o cunoşteam prea bine – ba nu, a dispărut într-o clipă şi a fost doar un nor, nu-i aşa? Aripile întinse, coada îmbârligată…? S-a dezintegrat instantaneu, însă nu m-am mai întors în patul meu; m-am aşezat alături de Barley şi am rămas aşa, tremurând îngheţată ore întregi lângă spinarea lui adormită.
„Transportul domnului Erozan până în salonul oriental al lui Turgut – unde se întinse, palid, dar liniştit, pe unul dintre divane –
ne-a luat aproape toată dimineaţa. Eram încă acolo la prânz, când doamna Bora s-a întors de la grădiniţă. A intrat în viteză, ducând în mână o sacoşă de cumpărături. Purta o rochie galbenă şi o pălărie înflorată, astfel că semăna cu o narcisă în miniatură. Şi-a păstrat
— 333 —
acelaşi zâmbet proaspăt şi plăcut chiar şi când ne-a văzut pe toţi în salon, în jurul rănitului. Nimic din ceea ce făcea soţul ei nu părea să
o surprindă; poate că acesta era unul dintre secretele mariajului lor fericit.
Turgut i-a explicat situaţia în turcă, iar expresia ei veselă a fost înlocuită mai întâi de una de scepticism, şi apoi, de o evidentă
teroare, când soţul ei îi arătă rana de la gâtul prietenului său. Ne aruncă, mie şi lui Helen, o privire de spaimă mută, ca şi cum acesta ar fi fost primul ei contact cu conştiinţa răului, şi apoi luă în palma ei mâna rănitului, albă şi rece. O strânse uşor, îşi şterse ochii în grabă şi se duse apoi repede în bucătărie, de unde se auzi imediat zdrăngănit de oale. Indiferent de cele întâmplate, bietului om rănit îi trebuia o masă bună. Turgut ne invită să rămânem la prânz, iar Helen – spre surprinderea mea – o urmă pe doamna Bora în bucătărie.
După ce s-a asigurat că domnul Erozan se odihneşte confortabil, Turgut m-a condus în biroul lui. Spre uşurarea mea, draperiile de catifea erau trase peste portretul din nişă.
— Nu crezi că e riscant pentru tine şi pentru soţia ta să-l găzduieşti aici pe domnul Erozan? l-am întrebat fără a mă putea stăpâni.
— Îmi voi lua toate precauţiile necesare. Dacă într-o zi sau două
se va simţi mai bine, îi voi găsi un loc în care să stea şi să fie păzit de cineva.
Turgut trăsese un scaun pentru mine, iar el se aşezase în dosul biroului. Mi-am spus că parcă aş fi din nou împreună cu Rossi, în cabinetul lui de la universitate, doar că biroul mentorului meu era luminos şi vesel, cu plantele îmbobocite şi în susurul cafetierei, iar cel de aici avea un aer de sumbră excentricitate.
— Nu mă aştept la vreun atac aici, continuă Turgut, dar, dacă va urma unul, amicul nostru din America va avea de înfruntat o apărare formidabilă.
— 334 —
Privindu-i silueta masivă, nu m-am îndoit de spusele lui.
— Îmi pare rău, am răspuns. Ţi-am adus o sumedenie de necazuri, iar acum am atras această ameninţare până în pragul casei tale.
I-am povestit în câteva cuvinte întâlnirile anterioare cu bibliotecarul malefic, inclusiv pe cea de seara trecută, din faţa Hagiei Sofia.
— Extraordinar! exclamă el, cu ochi strălucitori şi bătând darabana cu degetele pe tăblia biroului.
— Am şi eu o întrebare, am mărturisit. Dimineaţă, în arhivă, ai spus că ai mai văzut o faţă ca aceasta. La ce te-ai referit?
— Ah! da, îţi voi spune. Au trecut mulţi ani de atunci, dar îmi amintesc încă perfect. De fapt, s-a întâmplat la câteva zile după ce am primit scrisoarea profesorului Rossi, cea în care îmi spunea că
nu a fost în arhivele de aici. Fusesem la bibliotecă în seara aceea, după cursuri – pe atunci colecţia era găzduită de vechea clădire a bibliotecii. Îmi amintesc că mă documentam pentru un articol referitor la o operă shakespeariană pierdută, Regele din Tashkani, despre a cărei acţiune unele opinii susţin că ar fi plasată în Istanbul.
Poate că ai auzit despre ea.
Am clătinat din cap.
— Este menţionată în lucrările unor istorici englezi. De la ei ştim că, în piesa originală, o stafie pe nume Dracole îi apare suveranului unei frumoase şi străvechi cetăţi cucerite de acesta prin forţă. Stafia declară că era, odinioară, duşmanul monarhului, dar că acum a venit ca să-l felicite pentru cruzimea sa şi pentru vărsările de sânge ordonate. Apoi îl îndeamnă să bea fără întârziere sângele locuitorilor oraşului, care devin astfel posedaţi de el. E un text sinistru. Unii susţin că nu-i aparţine lui Shakespeare, dar eu cred că
frazarea – când este citată corect – nu-i poate aparţine decât lui şi că
respectiva cetate e Istanbulul, rebotezat cu numele pseudoturcesc Tashkani. Şi mai cred – Turgut se aplecă spre mine, privindu-mă
— 335 —
intens – că suveranul căruia îi apare spiritul nu e nimeni altul decât sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
Am simţit cum părul mi se zbârleşte pe ceafă.
— Şi ce semnificaţie crezi că are acest lucru? În privinţa lui Dracula, fireşte.
— Ei bine, prietene, mi se pare foarte interesant că legenda lui Dracula a pătruns chiar şi în Anglia protestantă până în anul…
1590, să spunem. În plus, dacă Tashkani este într-adevăr Istanbul, acest lucru demonstrează cât de reală era prezenţa lui Dracula aici în vremea sultanului Mahomed. Cuceritorul a pătruns în oraş în 1453 – la numai cinci ani după ce tânărul Dracula a revenit în Valahia după prizonieratul în Asia Mică, şi nu există nicio dovadă
care să ateste că el s-ar fi întors aici vreodată în cursul vieţii, deşi unii specialişti sunt de părere că el i-ar fi plătit personal tribut sultanului. Eu nu cred că acest lucru poate fi demonstrat, dar am o teorie care susţine că el a lăsat Istanbulului moştenirea vampirismului, dacă nu în răstimpul vieţii, atunci după moartea sa.
