– ai fi încercat să determini poziţia piesei-cheie a adversarului cunoscând doar poziţia pieselor tale.
Aveam însă multe de văzut în palat pentru a-mi ţine gândurile ocupate. După cum îmi spusese ieri Helen, aceasta fusese o lume unde cinci mii de servitori care purtau titluri precum Marele Împletitor de Turban se supuneau necondiţionat voinţei sultanului; o lume în care eunucii vegheau la virtutea uriaşului său harem în ceea ce era, de fapt, o închisoare aurită; o lume în care sultanul Soliman Magnificul, la jumătatea secolului al XVI-lea, a consolidat imperiul, i-a structurat legislaţia şi a readus Istanbulul la strălucirea Bizanţului de odinioară. La fel ca împăraţii bizantini, sultanul cobora în oraş o dată pe săptămână – vinerea, în ziua sfântă a musulmanilor – pentru a-şi face rugăciunile în Hagia Sofia. Era o lume a protocoalelor rigide şi a ospeţelor îmbelşugate, a ţesăturilor fine şi a ceramicii delicate, a vizirilor în veşminte verzi şi a şambelanilor în roşu, o lume a turbanelor răsucite şi a imineilor în culori fanteziste.
Am fost impresionat mai cu seamă de ceea ce mi-a povestit Helen despre ieniceri, un corp militar format din băieţi capturaţi din cele mai variate colţuri ale imperiului. Mai citisem despre ei şi înainte: tineri creştini născuţi în locuri precum Valahia sau Serbia, dar crescuţi în tradiţia islamică şi în ura faţă de popoarele din sânul cărora proveneau şi asmuţiţi apoi asupra lor, la maturitate, aidoma şoimului către pradă. Chiar văzusem imagini ale ienicerilor undeva, poate într-un album de pictură. Amintindu-mi chipurile lor tinere, inexpresive, masate pentru a-l proteja pe sultan, am simţit cum răceala zidurilor acestui palat se adânceşte în jurul meu.
Rătăcind dintr-o sală în alta, mi-a trecut prin minte că tânărul Vlad Dracula ar fi fost un ienicer excelent; Imperiul Otoman ratase astfel o ocazie, o şansă de a adăuga forţei sale deja uriaşe un plus de cruzime. Ar fi trebuit să-l prindă de foarte tânăr şi să-l ţină în Asia
— 344 —
Mică, în loc să-l înapoieze tatălui său. După acest moment tânărul a devenit prea independent, un răzvrătit, loial doar sieşi, la fel de dispus să-şi ucidă atât propriii supuşi, cât şi inamicii turci. La fel ca Stalin; gândul şi saltul în timp m-au luat şi pe mine prin surprindere. Stalin murise cu un an în urmă, şi în presa occidentală
ajunseseră noi informaţii despre atrocităţile comise de el. Mi-am amintit un articol despre un general aparent loial, pe care Stalin îl acuzase înainte de izbucnirea războiului că intenţionase să-l înlăture de la putere. Generalul fusese luat de acasă în mijlocul nopţii, spânzurat cu capul în jos de grinzile unei gări aglomerate de lângă
Moscova şi lăsat astfel câteva zile, până când murise. Toţi pasagerii care urcau sau coborau din trenuri îl văzuseră, dar niciunul nu avusese curaj să privească de două ori în direcţia lui. Ani mai târziu, oamenii din vecinătate nici nu mai ştiau dacă acest lucru se întâmplase în realitate sau nu.
Asemenea gânduri deconcertante mă frământau pe măsură ce treceam dintr-o încăpere în alta a palatului; pretutindeni aveam senzaţia că există în atmosferă ceva sinistru, ceva ameninţător –
probabil doar dovada copleşitoare a puterii supreme deţinute de sultan, o putere nicidecum ascunsă, ci revelată de coridoarele înguste, pasajele întortocheate, ferestrele zăbrelite şi grădinile izolate. În cele din urmă, sătul de amestecul de senzualitate şi captivitate, de eleganţă şi opresiune, am ieşit în curtea exterioară, scăldată în lumina soarelui.
Aici însă am întâlnit cele mai înfricoşătoare stafii, căci în ghidul turistic scria că acesta era locul în care se înălţase odată eşafodul, prezentând cu detalii generoase obiceiul sultanilor de a-şi decapita supuşii de rang înalt şi, de altfel, pe oricine cădea în dizgraţie.
Capetele erau apoi înfipte în ulucii porţilor, ca un exemplu pentru întreaga populaţie. Sultanul şi răzvrătitul din Valahia formau o pereche potrivită, mi-am spus, întorcând capul dezgustat.
Plimbarea prin parc a avut darul de a-mi linişti spiritul, iar licărul
— 345 —
roşiatic al soarelui reflectat în apă mi-a amintit că după-amiaza era pe sfârşite şi că ar trebui să mă întorc la Helen; poate că avea deja veşti de la mătuşa ei.
Când am ajuns, mă aştepta în hol, citind un ziar în engleză.
— Cum a fost plimbarea? mă întrebă, ridicând ochii din paginile tipărite.
— Teribil. Am fost la Palatul Topkapî.
— Ah! Îmi pare rău că l-am ratat.
— Să nu-ţi pară. Cum mai merg lucrurile în lumea reală?
— Teribil, replică ea, subliniind titlurile din ziar cu degetul arătător. Dar am veşti bune.
M-am aşezat într-unul dintre scaunele alăturate.
— Ai vorbit cu mătuşa ta?
— Da, şi, ca întotdeauna, a fost cu adevărat extraordinară. Sunt sigură că-mi va trage un perdaf când vom ajunge, dar asta nu mai contează. Important e că a găsit o conferinţă la care să participăm.
— O conferinţă?
— Da. Planul e excelent. Săptămâna aceasta se organizează la Budapesta o conferinţă internaţională a istoricilor. Noi vom lua parte ca invitaţi. A aranjat ea ca vizele să le primim aici. Se pare că
mătuşa mea are un prieten istoric la Universitatea din Budapesta.
— Şi care este tema conferinţei? am întrebat cu o strângere de inimă.
— Relaţiile de muncă în Europa înainte de anul 1600.
— Un subiect vast. Şi bănuiesc că noi participăm în calitate de specialişti în lumea otomană.
— Exact, dragul meu Watson7!
Am oftat.
— Atunci, bine că am fost la Topkapî!
7 John Watson, prieten al celebrului Sherlock Holmes, prototip al tovarăşului de nădejde, chiar dacă mai puţin înzestrat cu talente detectivistice (n.red.)
— 346 —
Helen îmi surâse, dar nu ştiu dacă a făcut-o din maliţiozitate sau ca urmare a încrederii în capacitatea mea de adaptare.
— Conferinţa începe vineri, aşa că avem doar două zile la dispoziţie pentru a ajunge acolo. Amândoi vom participa la lucrări, iar tu vei susţine o prelegere. Duminică, jumătate de zi este liberă
pentru vizitarea Budapestei, iar noi ne vom furişa şi o vom vizita pe mama.
— Voi susţine ce?
Nu mi-am putut împiedica o privire încruntată, dar Helen îşi netezi liniştită părul după ureche şi îmi adresă un zâmbet cât se poate de inocent.
