În tren, Barley sfârşise de citit primele două scrisori. Mă durea să
le văd deschise în mâinile lui, dar ştiam că, în vreme ce povestea mea poate că nu-l convinsese, glasul autoritar al tatălui meu – prin intermediul cuvântului scris – va avea un cu totul alt efect asupra lui.
— 258 —
— Ai mai fost la Paris până acum? l-am întrebat, în parte pentru a-mi ascunde emoţia.
— Cred şi eu! replică el vexat. Am învăţat acolo timp de un an înainte de a mă înscrie la universitate. Mama voia să-mi perfecţionez cunoştinţele de franceză.
Mi-ar fi plăcut să-l întreb de ce dorise mama lui o asemenea desăvârşire pentru el şi cum era să ai o mamă, dar Barley se adâncise din nou în lectură.
— Probabil că tatăl tău ţine prelegeri minunate, spuse fără a-şi ridica ochii din scrisoare. Ce citesc aici e mult mai interesant decât ce ni se predă nouă la Oxford.
Cuvintele lui deschiseră un nou domeniu de meditaţie pentru mine. Oare cursurile la Oxford erau plictisitoare? Era posibil aşa ceva? Barley ştia o sumedenie de lucruri despre care voiam şi eu să
aflu şi aparţinea unei lumi atât de vaste, încât abia dacă îndrăzneam să mi-o imaginez. N-am mai apucat să-l întreb însă, întreruptă fiind de glasul conductorului care se apropia de compartimentul nostru.
— Bruxelles!
Trenul încetinea deja, şi câteva minute mai târziu opri la peron, de unde urcară ofiţerii vamali. Afară, călătorii se îmbulzeau spre vagoane, iar un stol de porumbei fâlfâia din aripi în căutarea resturilor de mâncare.
Poate fiindcă îmi plăceau porumbeii, mă uitam cu atenţie în mulţime, când am remarcat o siluetă care stătea nemişcată. Era o femeie înaltă, îmbrăcată într-o haină lungă şi neagră. O eşarfă
neagră îi încadra faţa albă. Era cam departe pentru a-i distinge clar trăsăturile, dar i-am observat ochii negri scânteietori şi gura nefiresc de roşie – probabil un ruj prea aprins. Era ceva ce mi s-a părut ciudat în aspectul veşmintelor ei; printre fustele mini şi pantofii cu hidoasele tocuri pătrate ce erau la ordinea zilei, ea purta escarpeni fini, negri şi înguşti.
Dar ceea ce mi-a îndreptat atenţia spre ea în primul rând şi mi-a
— 259 —
reţinut-o până ce trenul s-a pus din nou în mişcare a fost atitudinea ei alertă. Necunoscuta cerceta din ochi trenul nostru, vagon cu vagon. Instinctiv, m-am tras de la fereastră, iar Barley mă privi întrebător. Femeia părea că nu m-a văzut, deşi făcu un pas ezitant în direcţia noastră. Apoi se răzgândi şi se întoarse pentru a cerceta un alt tren, care tocmai trăgea la un peron îndepărtat. Ceva în silueta ei rigidă, cu spatele drept, mă îndemnă să n-o scap din ochi până ce trenul ieşi din gară şi femeia se pierdu în depărtare, printre ceilalţi călători, ca şi când nici n-ar fi existat vreodată.
— 260 —
Capitolul 28
De data aceasta n-a mai aţipit Barley, ci eu. M-am trezit înghesuită în el, cu capul rezemat de umărul lui, pe puloverul albastru. Privea pe fereastră, cu scrisorile tatălui meu aşezate înapoi în plicuri, cu picioarele încrucişate şi cu faţa – nu departe de a mea –
întoarsă spre peisajul ce alerga afară pe lângă tren; probabil că
ajunsesem deja în Franţa. Am deschis ochii şi am dat de bărbia lui osoasă. Când am privit în jos, i-am văzut mâinile lejer împreunate deasupra scrisorilor. Am remarcat atunci pentru prima dată că
obişnuia să-şi roadă unghiile, aşa cum făceam şi eu. Am închis din nou ochii, prefăcându-mă că dorm, fiindcă umărul lui cald era atât de plăcut sub obrazul meu. Dar apoi mi-a trecut prin minte gândul că poate nu-i plăcea să mă rezem de el sau că, adormită fiind, am salivat pe puloverul lui, şi m-am ridicat imediat. Barley s-a întors spre mine, cu privirea plină de gânduri îndepărtate, sau poate doar de peisajul de dincolo de fereastră – o zonă rurală deluroasă. După
o clipă, surâse.
„Când Turgut a ridicat capacul casetei cu documente, un miros deja cunoscut mie s-a ridicat din interiorul ei. Era parfumul hârtiilor vechi, al pergamentului, al prafului şi al secolelor, al unor pagini de mult intrate în declin. Totodată însă, era şi izul cărţuliei cu dragonul în mijloc, al cărţii mele. N-am îndrăznit niciodată s-o duc la nas, aşa cum făcusem cu unele dintre volumele vechi ce-mi trecuseră prin mână; mi-era teamă, probabil, că în parfumul ei ar putea exista şi ceva respingător sau, mai rău, ceva puternic, un drog malefic pe care nu voiam să-l inhalez.
Turgut scotea cu grijă documentele din casetă, fiecare învelit într-o foiţă deja îngălbenită de vreme. Hârtiile aveau forme şi dimensiuni variate.
— Vă voi arăta toate documentele, explică el, întinzându-le cu
— 261 —
grijă pe masă, în faţa noastră, şi vă voi spune tot ce ştiu despre ele.
După aceea poate veţi dori să le studiaţi puţin şi singuri, ce ziceţi?
Am încuviinţat, şi Turgut a desfăcut cu mişcări atente primul document. Erau foi de pergament prinse în nişte mici ţepuşe din lemn, cu totul diferite de paginile late şi registrele legate cu care eram obişnuit în lumea olandeză a secolului al XVII-lea. Marginile pergamentului erau decorate cu o bordură de tipare geometrice colorate – argintiu, albastru-intens şi roşu-aprins. Textul scris de mână era, spre dezamăgirea mea, în arabă. Nici nu ştiu la ce mă
aşteptasem, de fapt; documentul provenea din inima unui imperiu ce vorbea limba turcă şi folosea grafia arabă, recurgând la greacă
doar în relaţiile de intimidare cu bizantinii, şi la limba latină pentru a bate la porţile Vienei.
Turgut şi-a dat seama şi s-a grăbit să explice:
— Acesta, prieteni, este un registru al cheltuielilor din războiul cu Ordinul Dragonului. A fost scris într-un oraş de la sud de Dunăre, de către funcţionarul care cheltuia acolo finanţele sultanului; altfel spus, este o dare de seamă economică. Vedeţi voi, Vlad Dracul, tatăl lui Dracula, a fost tare costisitor pentru Imperiul Otoman. Acest funcţionar a comandat platoşe şi… cum se spune…
iatagane pentru trei sute de oameni detaşaţi în partea de vest a Carpaţilor, pentru a-i împiedica pe locuitorii de acolo să se revolte; în plus, le-a cumpărat şi cai. Aici – Turgut arătă cu degetul un rând din partea de jos a pergamentului – scrie că Vlad Dracul era prea costisitor, o… o pacoste, şi că îi costa mai mulţi bani decât ar fi fost paşa dispus să cheltuiască. Paşei îi pare foarte rău şi e mult întristat, urându-i viaţă îndelungată Celui Fără Egal, în numele lui Allah.
Eu şi Helen am schimbat o privire şi mi s-a părut că citesc în ochii ei ceva din incitarea pe care o resimţeam eu. Acest ungher al istoriei era la fel de real ca podeaua pe care păşeam sau ca masa de lemn din faţa noastră. Oamenii despre care se pomenea acolo trăiseră cu adevărat, în carne şi oase, simţiseră, gândiseră, şi apoi se stinseseră,
— 262 —
aşa cum vom face şi noi la un moment dat. Mi-am întors ochii de la ea, incapabil să suport acel licăr de emoţie ce-i lumina trăsăturile aspre.
Turgut strânsese pergamentul şi desfăcea acum un al doilea pachet, în care se aflau alte două suluri.
— Aici este o scrisoare de la paşa din Valahia, în care acesta promite să-i trimită sultanului Mahomed toate documentele pe care le găseşte privitor la Ordinul Dragonului. Iar aceasta este o înregistrare a tranzacţiilor comerciale de-a lungul Dunării în 1461, nu departe de regiunile controlate de Ordinul Dragonului. Limitele acestei zone nu erau bătute în cuie, ci se schimbau mereu. Aici sunt enumerate mătăsurile, mirodeniile şi caii pe care paşa vrea să le ofere pentru a primi în schimb lână de la ciobanii de aici.
