Pentru prima dată, Helen deschise gura, adresându-i-se lui Turgut:
— Ce-a spus femeia? Vorbea în turcă sau în ţigănească? N-am putut înţelege.
Noul nostru prieten ezită o clipă, ca şi cum n-ar fi vrut să repete cuvintele ţigăncii.
— În turcă, murmură apoi. Poate că ar fi mai bine să nu-ţi spun.
A fost ceva foarte grosolan. Şi ciudat. Privea spre Helen cu interes, dar şi cu un fel de licăr de teamă în ochii săi blânzi. A folosit un cuvânt pe care nu-l voi traduce, începu el să explice. Şi apoi a spus:
«Pleacă de aici, româncă fiică a lupilor! Tu şi prietenul tău aduceţi blestemul vampirilor asupra oraşului nostru!»
Helen se albise toată, şi m-am simţit îndemnat să-i iau mâna în palmele mele.
— E o coincidenţă, am şoptit, iar ea se încruntă la mine; dezvăluiam prea multe în faţa profesorului.
Turgut se uita când la mine, când la ea. În cele din urmă, exclamă:
— Toate astea sunt foarte bizare, într-adevăr, dragi prieteni. Cred că trebuie să ne continuăm discuţia, fără întârziere.
Aproape că aţipisem pe banchetă, în tren, deşi povestea tatălui meu mi se părea interesantă în cel mai înalt grad. Când o citisem prima dată, acasă, în timpul nopţii, nu mai izbutisem apoi să dorm, iar acum eram obosită. O senzaţie de ireal se înstăpânise asupra mea în compartimentul scăldat în soare, şi am întors capul pentru a privi pe fereastră, la parcelele ordonate ale fermelor olandeze. În timp ce ne apropiam sau ne îndepărtam de câte un oraş, treceam cu trenul pe lângă mici grădini de legume, de un verde-crud sub cerul înnorat, pe lângă curţile olandezilor care-şi vedeau liniştiţi de treburile lor, în casele construite cu spatele spre calea ferată.
Câmpul avea o splendidă nuanţă de verde, verdele acela care apare
— 236 —
în Olanda la începutul primăverii şi durează până aproape de prima ninsoare, alimentat de umiditatea din aer şi de ochiurile de apă ce se văd oriîncotro te-ai uita. Lăsasem deja în urmă o zonă înţesată de canale şi poduri, iar acum, de la fereastră, se zăreau cirezi de vaci ce păşteau pe păşunile clar delimitate. Doi bătrânei pe biciclete se iviră
pe drumul ce rula paralel cu noi, pentru a lăsa loc apoi altor păşuni.
Curând am trecut în Belgia – ţară despre care ştiam din experienţă
că poate fi ratată cu uşurinţă dacă aţipeşti puţin.
Mi-am strâns degetele pe scrisorile din poală, dar pleoapele îmi erau din ce în ce mai grele. Doamna de pe bancheta de vizavi moţăia deja, cu o revistă în mână. Ochii mi se închiseseră abia de câteva secunde, când uşa compartimentului se deschise brusc. Un glas exasperat începu să vorbească şi o siluetă înaltă îmi alungă pe deplin somnul.
— Ei bine, asta-i prea de tot! Mi-am închipuit eu! Am scotocit fiecare vagon în căutarea ta.
Era Barley, ştergându-şi fruntea asudată şi încruntându-se la mine.
— 237 —
Capitolul 26
Barley era furios. Nu-l puteam învinovăţi, dar pentru mine era o situaţie foarte neplăcută şi, la rândul meu, eram puţintel supărată.
Însă mai rău mă irita faptul că, după primul val de enervare, m-a cuprins un tainic fior de uşurare; până în clipa aceea nu-mi dădusem seama cât de singură mă simţeam acolo, în tren, în vreme ce mă îndreptam spre necunoscut şi, probabil, spre o singurătate şi mai mare: aceea de a nu izbuti să-l găsesc pe tata sau – cumplit – de a-l pierde pentru totdeauna. Cu numai câteva zile în urmă, Barley era un necunoscut, dar acum figura lui reprezenta pentru mine familiarul.
În acest moment însă, era un familiar furibund.
— Unde mama naibii îţi închipui că te duci? M-ai făcut să alerg ca un… Şi, oricum, ce-ai de gând?
Am ocolit deocamdată ultima întrebare.
— N-am vrut să te sperii, Barley. Am crezut că te-ai îmbarcat pe feribot şi că nu vei afla nimic.
— Da, să mă întorc la master James, să-i spun că eşti bine mersi în Amsterdam, iar pe urmă să afle că ai dispărut! Oh, ce bine mi-ar fi mers atunci!
Se trânti pe banchetă lângă mine, îşi încrucişă braţele la piept şi îşi puse un picior peste celălalt. Avea la el valiza aceea mică, iar părul i se ridicase drept în cap.
— Ce te-a apucat? mă întrebă în cele din urmă.
— Dar tu de ce m-ai spionat?
— Feribotul urma să plece cu întârziere, fiindcă avea nevoie de reparaţii, îmi explică, înăbuşindu-şi cu greu acum un surâs. Mi-era o foame de lup, aşa că m-am dus câteva străduţe mai sus, să-mi cumpăr nişte cornuri şi un ceai, şi mi s-a părut că te văd mergând în cealaltă direcţie, undeva în faţă, dar n-am fost sigur. Mi-am zis că
mi se năzare, aşa că mi-am văzut de treabă şi am rămas să-mi iau
— 238 —
ceva de mâncare. Însă conştiinţa nu mi-a dat pace, fiindcă, dacă erai într-adevăr tu, însemna că am încurcat-o. Aşa că am luat-o la fugă
încoace, am văzut gara, te-am zărit urcând în tren şi am crezut că
fac atac de cord. Mi-ai dat de furcă frumos în dimineaţa asta. A trebuit să alerg să-mi cumpăr bilet – mai că n-am avut cu ce – şi să
te caut prin tot trenul. Iar acum am ajuns atât de departe, încât nu putem coborî chiar în clipa asta.
Ochii lui înguşti începură să rătăcească pe fereastră şi apoi se aţintiră asupra scrisorilor de pe genunchii mei.
