— Iertaţi întrebarea unui necunoscut, dar ce anume v-a impresionat cel mai mult aici?
Îmi plăcea omul; îmi era imposibil să nu fiu sincer cu el, aşa că
— 232 —
am replicat:
— Ei bine, îmi este greu să mă hotărăsc. Cred că sunt impresionat în primul rând de senzaţia pe care mi-o dă îmbinarea Orientului cu Occidentul într-un singur oraş.
— O remarcă inteligentă, tinere! exclamă el cu seriozitate, tamponându-şi mustaţa cu un şervet alb. Acest amestec este pentru noi deopotrivă o avere şi un blestem. Am colegi care au petrecut o viaţă întreagă studiind Istanbulul şi care susţin că nu vor avea niciodată timpul necesar pentru a-l explora în întregime, deşi au trăit aici dintotdeauna. E un loc uimitor.
— În ce domeniu lucraţi? am întrebat curios, deşi tăcerea lui Helen îmi sugera că peste un minut sau două mă va călca pe picior pe sub masă.
— Sunt profesor la Universitatea din Istanbul.
— Oh, ce noroc extraordinar! Noi suntem… În clipa aceea piciorul lui Helen se lăsă peste al meu; purta escarpeni, ca toate femeile în vremea aceea, şi tocul ei îmi strivi degetele. Suntem bucuroşi să vă întâlnim, mi-am terminat eu ideea. Ce anume predaţi?
— Specializarea mea este opera lui Shakespeare. Predau literatura engleză absolvenţilor care se pregătesc pentru doctorat.
Sunt tineri studioşi, vă rog să mă credeţi.
— Ce minunat! am bâiguit. Sunt şi eu doctorand, dar în istorie, în Statele Unite.
— Un domeniu fascinant. Veţi găsi în Istanbul multe lucruri interesante. La ce universitate studiaţi?
I-am spus, în vreme ce Helen îşi mânca în tăcere frigăruia.
— O instituţie excelentă! Am auzit despre ea. Profesorul sorbi din paharul său, apoi bătu cu palma în cartea de lângă farfurie. Am o idee, exclamă în cele din urmă. Ce-ar fi să veniţi şi să ne vizitaţi universitatea, câtă vreme sunteţi în Istanbul? Este, de asemenea, o instituţie venerabilă şi mi-ar face plăcere să v-o prezint
— 233 —
dumneavoastră şi încântătoarei dumneavoastră soţii.
Am sesizat un uşor pufnet din partea lui Helen şi m-am grăbit să
explic:
— E sora mea… Sora mea.
— Oh, vă rog să mă scuzaţi! Profesorul se aplecă spre ea, pe deasupra mesei: Sunt doctor Turgut Bora, la dispoziţia dumneavoastră.
Ne-am prezentat şi noi – mai bine zis eu am făcut prezentările, fiindcă Helen se încăpăţâna să tacă. Era clar: nu-i plăcuse că-mi spusesem numele adevărat, aşa că am adăugat că pe ea o cheamă
Smith – o lipsă de inspiraţie care îi adânci cuta de încruntare de pe frunte. Ne-am strâns mâinile şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să-l invităm pe profesor la masa noastră.
Acesta protestă politicos, dar în clipa următoare se aşeză alături de noi, luându-şi totodată salata şi paharul, pe care îl ridică imediat.
— În sănătatea voastră şi bine aţi venit în frumosul nostru oraş!
Noroc!
Chiar şi Helen surâse vag, deşi tot nu spuse nimic.
— Trebuie să-mi iertaţi lipsa de discreţie, se aplecă Turgut spre ea cu un ton de scuză în voce, ca şi cum i-ar fi sesizat reţinerea.
Foarte rar mi se oferă ocazia de a-mi exersa engleza cu vorbitori nativi ai acestei limbi.
Încă nu observase că ea nu e o vorbitoare nativă de engleză, şi poate că n-avea să sesizeze niciodată acest lucru, dacă Helen se încăpăţâna să nu rostească o vorbă.
— Cum de v-aţi specializat în Shakespeare? am întrebat în vreme ce ne apucarăm din nou să mâncăm.
— Ah! Iată o poveste ciudată! Mama era o femeie cu totul neobişnuită – extraordinară –, o mare iubitoare a limbilor străine şi totodată un destins inginer – distins probabil că voise să spună –, şi studiase la Universitatea din Roma, unde îl întâlnise pe tata. El, un om plăcut, studia Renaşterea italiană, având o înclinaţie deosebită
— 234 —
pentru…
Ajuns în acest punct foarte interesant al discuţiei, oaspetele nostru a fost brusc întrerupt de apariţia unei tinere care privea spre noi de dincolo de arcada ce dădea în stradă. Deşi nu văzusem membri ai acestei etnii decât în fotografii, mi-am spus că este o ţigancă; avea pielea închisă la culoare şi trăsături bine definite, hainele îi erau viu colorate şi părul negru îi acoperea fruntea în dezordinea deasupra ochilor arzători, de asemenea negri. Ar fi putut avea la fel de bine cincisprezece ani sau patruzeci; era imposibil să-i citeşti vârsta pe faţa slabă. Ţinea în braţe câteva buchete de flori galbene şi roşii, pe care probabil voia să i le cumpărăm noi. Îmi întinse unul peste masă şi începu să turuie cu glas ascuţit ceva ce n-am înţeles. Helen părea dezgustată, iar Turgut, stânjenit, dar femeia era insistentă. Tocmai îmi scoteam portmoneul, cu intenţia de a-i dărui lui Helen – în glumă, desigur –
un buchet turcesc, când ţiganca se răsuci brusc spre ea, arătând-o cu degetul, bolborosind şi şuierând. Turgut rămase cu ochii aţintiţi la ea, iar Helen, de obicei neînfricată, se trase înapoi.
Această mişcare a ei păru să-l readucă pe profesor la viaţă. Se ridică şi, cu o privire indignată, începu să se răstească la ţigancă. Nu era dificil să citim dincolo de gesturile şi de intonaţia lui: îi cerea, în mod indubitabil, să-şi ia tălpăşiţa. Femeia ne azvârli o uitătură
aprigă şi se retrase la fel de brusc precum apăruse, pierzându-se printre ceilalţi trecători. Turgut se aşeză pe scaun, privind-o pe Helen cu ochi mari, iar după o clipă duse o mână la buzunar, scotoci după ceva şi scoase un obiect mic, pe care-l aşeză pe masă, lângă farfuria ei. Era un fel de piatră albastră, lungă de aproape trei centimetri, ce avea în interior zone albe şi de un albastru mai palid, ce-i dădeau aspectul unui ochi. Helen se albi când o văzu şi, instinctiv, întinse arătătorul pentru a o atinge.
— Ce naiba se întâmplă aici? am întrebat, resimţind frustrarea celui exclus cultural.
— 235 —