— 225 —
soarele arzător al străzilor. M-am afundat satisfăcut într-un scaun, la intrare, şi am lăsat-o pe Helen să rezerve două camere în franceza ei excelentă, cu accent bizar însă. Proprietăreasa, o femeie originară
din Armenia, care iubea turiştii şi se pare că le învăţase câte puţin şi limba, nu auzise de numele hotelului la care stătuse Rossi; poate că
de ani buni nici nu mai exista.
Helen agrea să se ocupe ea de tot, mi-am spus, aşa că de ce să nu-i fac pe plac? Ajunsesem amândoi la un acord tacit, dar ferm: că eu voi achita nota de plată. Îmi retrăsesem de la bancă, înainte de a pleca de acasă, toate firavele economii; Rossi merita orice efort pe care-l puteam face, chiar de-ar fi fost să dau greş până la final. Nu mă deranja să mă întorc acasă falit, dacă la asta se ajungea în cele din urmă. Ştiam că Helen, provenind dintr-o ţară străină, avea probabil foarte puţini bani la dispoziţie. Remarcasem deja că părea să nu aibă decât două taioare, pe care le combina cu o serie de bluze cu croială severă.
— Da, vom lua cele două camere alăturate, îi spuse proprietăresei, o femeie între două vârste, cu trăsături plăcute.
Fratele meu – mon frêre – ronfle terriblement.
— Ronfle? am întrebat din hol.
— Sforăie, mi-a tradus ea scurt. Şi să ştii că sforăi. În New York n-am reuşit nici măcar să alipesc din cauza asta.
— Să aţipeşti, am corectat-o.
— Mă rog! Ai grijă să-ţi ţii uşa bine închisă, s’il te plaît!
Cu sau fără sforăială, trebuia să dormim pentru a ne reface după
oboseala drumului, înainte de a purcede la treabă. Helen voia să
mergem imediat la arhivă, dar am insistat pentru odihnă şi o masă
bună mai întâi. Aşa se face că abia după-amiază am pornit la drum pe străduţele întortocheate, printre curţi şi grădini pitoreşti.
Rossi nu specificase în scrisori numele arhivei, iar în discuţia cu mine o numise doar «o restrânsă colecţie de materiale, fondată de sultanul Mahomed al II-lea». În scrisoarea în care menţiona
— 226 —
cercetările sale în Istanbul adăuga că ţine de o moschee din secolul al XVII-lea. În plus, mai ştiam că de la una dintre ferestre se zărea Hagia Sofia, că arhiva avea cel puţin două etaje şi că la parter exista o uşă ce dădea direct în stradă. Încercasem să găsesc date despre o asemenea arhivă la biblioteca universităţii, înainte de a pleca, dar fără succes. M-am întrebat de ce Rossi nu-i menţionase numele în scrisori; nu-i stătea în fire să omită un asemenea detaliu, dar mi-am spus că probabil voise să şi-l şteargă din minte. Aveam cu mine, în servietă, toate hârtiile lui, inclusiv lista documentelor pe care le-a găsit acolo, cu acel ultim rând incomplet: «Bibliografie, Ordinul Dragonului». Mi-am spus că încercarea de a căuta într-un oraş
întreg, într-un veritabil labirint de minarete şi moschei, sursa acelor cuvinte criptice din manuscrisul lui Rossi constituie o provocare uriaşă, cel puţin.
Singurul lucru pe care-l puteam face era să ne îndreptăm spre unul dintre jaloanele de care dispuneam: Hagia Sofia, iniţial marea biserică bizantină a Sfintei Sofia. Şi, odată ce am ajuns în preajma ei, nu ne-am putut stăpâni să nu intrăm. Porţile erau deschise şi uriaşul lăcaş ne-a atras în măruntaiele sale odată cu ceilalţi turişti. De o mie patru sute de ani, mi-am spus, pelerinii îi calcă pragul, la fel ca noi acum. Înăuntru, m-am îndreptat încet spre centru şi mi-am dat capul pe spate pentru a admira golul imens de deasupra, cu celebrele sale cupole şi arcade scăldate în lumina celestă de afară, cu panelurile decorate cu inscripţii arabe în colţurile de sus – moschee clădită pe zidurile bisericii, biserică ridicată pe ruinele lumii antice.
Cupola se boltea mult, mult deasupra noastră, aidoma cosmosului bizantin. Abia dacă puteam crede că mă aflam acolo. Eram uluit.
Amintindu-mi acum acele clipe, îmi dau seama că trăisem atât de mult printre cărţi, în mediul acela universitar limitat, încât devenisem şi eu mărginit interior. Dintr-odată, acolo, în inima Bizanţului – una dintre minunile istoriei –, spiritul meu s-a descătuşat. Am ştiut atunci, în acea clipă, că, orice s-ar întâmpla, nu
— 227 —
m-aş putea reîntoarce niciodată între vechile mele limite. Voiam să
urmez viaţa în ascensiunea ei, să mă extind odată cu ea, aidoma lăcaşului acestuia imens. Inima îmi creştea parcă odată cu el, aşa cum nu mi se întâmplase niciodată printre negustorii olandezi şi comerţul lor de secol XVII.
Am privit spre Helen şi am văzut că era la fel de emoţionată, cu capul lăsat pe spate la fel ca mine, astfel încât buclele negre îi acopereau gulerul bluzei, şi cu expresia ei reţinută şi cinică iradiind o palidă transcendenţă. Am întins braţul, într-un impuls, şi i-am luat mâna. Îşi încleştă degetele pe ale mele puternic, cu acea strânsoare fermă pe care i-o cunoşteam deja. La o altă femeie, acest răspuns ar fi putut fi luat drept cochetărie sau supunere de tip romantic; la ea era însă un simplu gest, la fel de limpede ca privirea sau ca atitudinea ei semeaţă. După câteva secunde, păru să-şi vină
în fire; dădu drumul mâinii mele la fel de firesc, şi am început amândoi să rătăcim prin biserică, admirând marmura bizantină şi amvonul elegant. Am avut nevoie de un intens efort de voinţă
pentru a-mi aminti că puteam reveni oricând la Hagia Sofia şi că
principala noastră misiune în Istanbul era găsirea acelei arhive.
Probabil că şi Helen avusese acelaşi gând, fiindcă s-a apropiat de ieşire odată cu mine, prin mulţime.
— Este posibil ca arhiva să fie undeva departe, remarcă ea. Hagia Sofia este atât de mare, încât poate fi văzută aproape de oriunde în această zonă a oraşului, şi probabil chiar de pe celălalt mal al Bosforului.
— Ştiu. Trebuie să găsim un alt indiciu. În scrisoare Rossi menţiona că arhiva este lipită de o mică moschee din secolul al XVII-lea.
— Oraşul e plin de moschei.
— Adevărat. Răsfoind ghidul turistic cumpărat în grabă, am adăugat: Să începem cu aceasta: Marea Moschee a Sultanilor. Poate că Mahomed al II-lea şi curtea lui s-au rugat aici uneori. A fost
— 228 —
construită în ultima parte a secolului al XV-lea şi mi se pare o locaţie potrivită pentru colecţia de documente a sultanului, nu crezi?
Helen era de părere că merită să încercăm, şi am pornit spre moschee pe jos. În drum, am deschis din nou ghidul.
— Uite ce scrie aici: Istanbul este un cuvânt bizantin, care înseamnă «oraşul». Vezi, nici chiar otomanii n-au putut distruge Constantinopolul; doar l-au rebotezat, dându-i totuşi un nume bizantin. Şi mai scrie că Imperiul Bizantin a fost fondat în anul 333
şi distrus în 1452. Imaginează-ţi ce domnie lungă!
Helen încuviinţă.