i se mai relaxeze odată cu sosirea noastră aici.
Aşa se face că în dimineaţa celei de-a treia zile, renunţând la rediscutarea subiectelor diplomatice abordate şi cu o zi înainte, am luat un autobuz ce ne-a dus în jurul lacului, aproape până la nivelul castelului, de unde am pornit pe jos spre culme. Castelul era construit din lespezi de piatră maronie, ca nişte oase decolorate, reasamblate recent după o lungă perioadă de ruină. Când am trecut de prima arcadă şi am intrat în ceea ce mi-am spus eu că trebuie să
fie o sală de recepţie, am rămas înmărmurită: printr-o fereastră, oglinda lacului se întindea la trei sute de metri mai jos, licărind în lumina soarelui. Castelul părea să atârne pe buza prăpastiei, doar cu degetele înfipte în roca falezei. Biserica în galben şi roşu de pe insulă, vasul pitoresc ce ancora chiar atunci printre petice de flori multicolore, cerul adânc şi albastru, toate păreau a fi acolo pentru a bucura legiunile de turişti.
Dar castelul, cu lespezile sale tocite de vreme din secolul al XII-lea, cu panopliile de suliţe, toporişti şi securi ce se iţeau la fiece colţ, ameninţând să cadă la cea mai mică atingere – castelul era esenţa lacului. Acei locuitori de demult ai zonei, încercând să lase în urmă
şubredele lor colibe de lut şi paie, au ales în cele din urmă să se alăture aici vulturilor, conduşi fiind de seniorul lor feudal. Chiar aşa, restaurat, locul respira un aer antic. M-am întors de la fereastră
spre încăperea următoare şi am văzut, într-un sicriu de lemn şi sticlă, scheletul micuţ al unei femei trecute în lumea drepţilor cu mult înaintea erei creştine; o fibulă de bronz i se odihnea între coaste, iar de pe oasele degetelor păreau că-i alunecă inele înverzite de vreme. Când m-am aplecat pentru a o privi, mi-a zâmbit dintr-odată din găvanele ochilor adânci ca nişte puţuri întunecate.
Pe terasă, ceaiul ne-a fost oferit în ceainice de porţelan – o
— 167 —
concesie elegantă făcută turismului. Era tare şi aromat, iar hârtia în care erau învelite cubuleţele de zahăr avea, de această dată, un miros proaspăt. Tata îşi încleştase mâinile pe marginea mesei; încheieturile degetelor i se albiseră. Eu am mai privit o vreme lacul, apoi i-am umplut încă o dată ceaşca.
— Mulţumesc, îmi spuse, cu o durere vagă în ochi.
Am remarcat încă o dată cât de slab şi de îmbătrânit părea de la o vreme; n-ar trebui oare să consulte un doctor?
— Draga mea, începu el, trăgându-se uşor într-o parte, astfel încât îi puteam vedea acum doar profilul dăltuit pe fondul falezei şi al lacului argintiu. Draga mea… te gândeşti cumva să le consemnezi în scris?
— Poveştile?
Inima mi s-a strâns în piept şi a început să bată accelerat.
— Da. De ce? am întrebat într-un târziu.
Fusese o întrebare matură, fără urmă de tertip copilăresc. Mă
privi, şi mi-am spus că, dincolo de oboseala aceea, în ochii lui nu se zărea decât bunătate şi mâhnire.
— Fiindcă, dacă n-o faci tu, probabil că va trebui să le scriu eu.
Spunând asta, se întoarse din nou spre ceaiul lui, şi am înţeles că
nu va mai vorbi altă dată despre acest lucru.
În seara aceea, în cămăruţa de hotel învecinată cu a lui, am început să scriu tot ce-mi povestise. Totdeauna tata fusese de părere că am o memorie excelentă – „o ţinere de minte prea bună”, aşa prefera uneori să spună.
La micul dejun, a doua zi, îmi declară că ar vrea să stăm liniştiţi vreo două sau trei zile. Îmi era greu să mi-l imaginez stând liniştit, dar, văzând cearcănele ce-i subliniau ochii, mi-am zis că puţină
odihnă îi va prinde bine. Nu puteam să nu mă gândesc că i se întâmplase ceva, că o nouă nelinişte mută îl împovăra acum. Dar n-a vrut să-mi spună altceva decât că îi era dor din nou de plajele de
— 168 —
la Adriatica. Am luat un tren expres şi am străbătut gări cu numele scrise cu litere latine şi chirilice deopotrivă, apoi altele ce renunţaseră la cele latine. Tata mă învăţase alfabetul chirilic şi mă
amuzam încercând să descifrez numele gărilor, fiecare părându-mi un cod capabil să deschidă cine ştie ce uşi secrete.
Am spus asta, şi tata a surâs uşor, aşezându-se mai bine pe banchetă, cu o carte sprijinită de servieta pusă pe genunchi. Privirea îi rătăcea adesea de la carte pe fereastră, atrasă de peisaj: bărbaţi tineri manevrând tractoare cu pluguri ataşate în spate, cai trăgând câte o căruţă încărcată, femei aplecate peste răsaduri în grădinile din spatele caselor. Ne îndreptam spre sud, astfel că terenul se îmblânzea, căpătând nuanţe de verde şi auriu, dar apoi, pe măsură
ce trenul înainta, începea să-şi înalţe din nou piscurile stâncoase, pentru a lăsa loc în cele din urmă, în stânga noastră, mării albastre.
Tata a suspinat adânc, de mulţumire de această dată, altceva decât oftatul acela sugrumat pe care-l auzeam la el din ce în ce mai des în ultima vreme.
Într-un orăşel aglomerat am coborât, şi tata a închiriat o maşină, în care am urmat sinuoasa linie a coastei. Amândoi ne aplecam când spre dreapta, pentru a vedea marea ce se întindea până la orizont învăluită în pâcla înserării, când spre stânga, spre ruinele scheletice ale fortăreţelor otomane ce se avântau abrupt spre cer.
— Turcii au stăpânit mult, foarte mult timp aceste pământuri, îmi explică tata. Invaziile lor erau însoţite de cele mai variate cruzimi, dar stăpânirea lor a fost una tolerantă – comparativ cu altele – şi eficientă deopotrivă, timp de sute de ani. Terenul e în mare parte arid, însă le oferea controlul asupra mării; aveau nevoie de golfurile şi de limanurile acestea.
Oraşul în care ne-am oprit era clădit parcă pe mare; portul micuţ
era mărginit de o sumedenie de bărci pescăreşti ce se loveau uşor unele de altele, agitate de valuri. Tata voia să stăm pe o insulă din apropiere, şi pentru asta făcu semn unui barcagiu, un bătrânel cu o
— 169 —
beretă neagră cocoţată în vârful capului. Aerul era cald, chiar la această oră înaintată, iar stropii de apă ce-mi ajungeau pe degete erau răcoroşi şi plăcuţi. M-am aplecat peste bord, dar tata m-a prins cu o mână de spatele jachetei, cerându-mi să fiu atentă.
Barcagiul ne-a condus în portul insulei, un oraş străvechi, cu o elegantă biserică din piatră. Bătrânul aruncă o frânghie în jurul unui pilon de pe chei şi-mi întinse o mână pentru a mă ajuta să cobor.
Tata îi întinse câteva bancnote socialiste, iar omul duse mâna la beretă în semn de salut. În vreme ce se aşeza din nou la vâsle, strigă
în urma noastră, în engleză:
— E fata dumitale? Fiica?
— Da, răspunse tata, surprins.
