Spusese asta pe un ton aproape modest. Engleza ei era extraordinar de bună. Supranatural de bună, dacă stăteam să mă
gândesc bine. Poate că era, într-adevăr, un geniu.
— Mama n-a terminat nici şcoala generală, dacă poţi crede una ca asta, deşi a mai învăţat câte ceva mai târziu. Eu însă am intrat la facultate la şaisprezece ani. Desigur, mama mi-a spus despre genele mele paterne şi chiar acolo, în fundătura Estului socialist, sunt cunoscute remarcabilele lucrări ale profesorului Rossi – despre civilizaţia minoică, epoca lui Rembrandt şi cultele religioase din regiunea Mediteranei. Fiindcă a scris relativ pozitiv despre socialismul britanic, guvernul nostru a permis publicarea cărţilor sale. Am învăţat engleza la liceu – şi ştii de ce? Ca să pot citi în original lucrările excepţionalului domn Rossi. N-a fost tocmai greu să aflu unde-l puteam găsi; obişnuiam să rămân cu privirea aţintită
asupra numelui universităţii sale pe copertele cărţilor şi să-mi jur că
voi ajunge acolo într-o zi. Am pus la punct toate formalităţile necesare, din punct de vedere politic: am pretins că vreau să studiez glorioasa revoluţie proletară în Anglia. Şi, când a venit vremea, am avut de unde alege pentru o bursă. În vremea aceea ne bucuram de o oarecare libertate în Ungaria, deşi toată lumea se întreba cât o vor mai tolera sovieticii – apropo de tras în ţeapă! Oricum, am plecat mai întâi la Londra, pentru şase luni, şi apoi, acum patru luni, am obţinut o bursă prin care am venit aici.
Suflă un rotocol de fum cenuşiu, dusă pe gânduri, dar ochii ei nu mă slăbiră nicio clipă. Mi-a trecut prin minte că Helen Rossi risca să
fie persecutată mai degrabă de regimurile comuniste despre care vorbea cu atâta cinism, decât de Dracula. Poate că în realitate fugise în Occident. Mi-am spus să nu uit s-o întreb asta mai târziu. Mai târziu? Da, şi despre ce s-a întâmplat cu mama ei. Şi dacă nu cumva inventase toată chestia asta acolo, în Ungaria, pentru a-şi asocia numele cu al unui celebru profesor din Vest.
— 162 —
Ea însă părea să-şi urmeze propriul fir al gândurilor.
— Nu e o imagine frumoasă? Fiica de mult pierdută se dovedeşte a fi o fată de valoare, îşi găseşte tatăl, şi ce reîntâlnire fericită!
Amărăciunea din zâmbetul ei îmi strânse stomacul. Dar eu am avut în minte cu totul altceva, reluă ea. Am venit aici pentru a-l lăsa să
afle accidental despre existenţa mea, prin articolele mele publicate, prin conferinţele susţinute. Vom vedea atunci dacă îşi mai poate ascunde trecutul, ignorându-mă şi pe mine aşa cum a făcut cu mama. Şi, în legătura cu chestia asta, cu Dracula… îşi îndreptă
ţigara spre mine. Mama, binecuvântat fie sufletul ei de femeie simplă, mi-a spus ceva despre asta.
— Ce ţi-a spus? am întrebat cu voce slabă.
— Mi-a povestit despre cercetările lui Rossi. Eu nu ştiusem nimic despre ele; am aflat abia vara trecută, chiar înainte de a pleca spre Londra. Aşa s-au întâlnit: el întreba peste tot în sat despre tradiţiile privind vampirii, iar ea auzise ceva despre asta de la tatăl ei şi de la amicii lui. Dar să nu crezi că în societatea aceea un bărbat se putea adresa singur, în public, unei tinere fete. El însă probabil că nu ştia asta. Era istoric, vezi tu, nu antropolog! Venise în România căutând informaţii despre Vlad Ţepeş, dragul nostru Dracula. Şi nu crezi că
e ciudat – Helen se aplecă brusc, apropiindu-şi faţa de mine mai mult decât o făcuse vreodată până atunci, cu o expresie feroce însă, nicidecum atrăgătoare –, nu crezi că e de-a dreptul straniu că n-a publicat absolut nimic pe tema asta? Niciun cuvânt, după cum bine ştii. De ce? m-am întrebat. De ce acest faimos explorator al istoriei –
şi al femeilor, probabil, fiindcă cine ştie câte alte fiice sclipitor de inteligente o mai fi având –, de ce n-a publicat nimic din aceste cercetări atât de neobişnuite?
— De ce? am întrebat fără a mă clinti din loc.
— Să-ţi spun eu! Fiindcă păstrează totul pentru marele final. Ăsta e secretul lui, pasiunea lui. Din ce alt motiv ar rămâne tăcut un om de ştiinţă? Dar nu ştie că-l aşteaptă o surpriză! exclamă ea, de
— 163 —
această dată cu un rânjet în loc de surâs. N-ai crede cât de mult am progresat într-un an, de când am aflat de interesul lui pentru problema asta. Nu am luat încă legătura cu profesorul Rossi, dar am avut grijă să-mi fac cunoscută experienţa în cadrul departamentului.
Ce lovitură pentru el, când altcineva o să publice înaintea lui lucrarea decisivă în domeniu – cineva care are acelaşi nume ca el! E
grozav! Înţelegi, odată ce am ajuns aici, i-am luat şi numele – un pseudonim academic, să zicem aşa. În plus, nouă, celor din Blocul Răsăritean, nu ne place să vină alţii, să ne fure legendele şi să
comenteze pe seama lor; de obicei, nici măcar nu le înţeleg.
Probabil că mi-a scăpat un oftat sonor, căci se întrerupse şi mă
privi încruntată.
— Înainte de sfârşitul verii, voi şti despre legenda lui Dracula mai multe decât oricine altcineva în lumea asta. Iar dumneata îţi poţi lua cartea, dacă vrei. Deschise servieta şi azvârli volumul pe masă, între noi, cu un gest vizibil. N-am făcut decât să verific ieri ceva în ea şi n-am avut vreme să mă duc acasă după exemplarul meu. Nici măcar n-am nevoie de ea. E doar literatură, iar eu cunosc toată povestea asta amărâtă aproape pe dinafară.
Tata privi în jur ca un om trezit brusc dintr-un vis. Şedeam pe colina Acropolei în tăcere, de un sfert de oră deja, având la picioarele noastre acea culme a civilizaţiei antice. Eram uluită de coloanele masive şi surprinsă văzând că, departe în zare, se profilau munţii – şiruri lungi şi aride ce se înălţau întunecate deasupra oraşului, la această oră înaintată. Dar când am început să coborâm şi tata şi-a revenit din reverie, întrebându-mă dacă mi-a plăcut priveliştea, mi-a trebuit un minut să mă adun şi să răspund, fiindcă
mă gândeam la noaptea trecută.
Intrasem în camera lui ceva mai târziu decât de obicei, ca să-mi verifice tema la algebră, şi îl găsisem scriind, revizuindu-şi munca din ziua respectivă, aşa cum făcea adesea pe înserat. Şedea
— 164 —
nemişcat, cu fruntea aplecată spre birou, absorbit de nişte documente, nu drept şi răsfoind filele în graba obişnuită. Din pragul uşii nu-mi dădusem seama dacă reciteşte atent ceea ce tocmai scrisese sau pur şi simplu se străduia să nu aţipească. Corpul său arunca o umbră întinsă pe zidul alb al camerei de hotel – silueta unui om căzută pe o alta, mai întunecată: biroul. Dacă nu aş fi ştiut cât este de obosit şi dacă nu aş fi fost familiarizată cu umerii lui aplecaţi mereu asupra hârtiilor, aş fi putut crede, pentru o secundă, că e mort.
— 165 —
Capitolul 18
Vremea excelentă, glorioasă, şi zilele strălucitoare precum seninul profund al cerului de munte ne-au urmat, odată cu primăvara, în Slovenia. Când am întrebat dacă vom avea timp să vizităm din nou Emona – deja în mintea mea legam oraşul de o etapă anterioară a vieţii mele, cu o cu totul altă savoare, de un nou început, şi, aşa cum am mai spus, totdeauna ai dorinţa de a revedea asemenea locuri –, tata mi-a răspuns în grabă că vom fi mult prea ocupaţi cu şederea pe malul lacului aflat la nord de Emona, pentru conferinţa lui, şi apoi ne vom întoarce imediat la Amsterdam, ca să nu rămân în urmă cu şcoala. Asta nu se întâmpla niciodată, dar pe el riscul îl îngrijora.
Când am ajuns, lacul Bled nu m-a dezamăgit câtuşi de puţin. Se acumulase într-o vale alpină într-una dintre erele glaciare şi le oferise nomazilor de acolo un loc de popas, în care să-şi ridice casele lor acoperite cu paie. Acum se afunda ca un safir în căuşul palmei Alpilor, creste înzăpezite oglindindu-se pe suprafaţa lui în briza înserării. Pe un mal abrupt se înălţa o faleză mai semeaţă decât celelalte, şi pe culmea ei trona unul dintre castelele Sloveniei, renovat de biroul de turism cu un gust neobişnuit. Meterezele sale priveau în jos spre o insulă, unde o biserică din aceea cu ţigle roşii, de inspiraţie austriacă, părea să plutească aidoma unei raţe, urmărind ambarcaţiunile ce acostau pe insulă la fiecare câteva ore.
Hotelul, ca de obicei, era un amestec de sticlă şi oţel – modelul numărul cinci al turismului socialist; am fugit de el a doua zi pentru o plimbare în jurul părţii mai joase a lacului. I-am spus tatei că nu mai puteam aştepta încă douăzeci şi patru de ore pentru a vizita castelul ce-mi atrăgea privirile de fiecare dată când şedeam la masă, iar el a râs.
— Ei, dacă trebuie neapărat, atunci vom merge, spuse în cele din urmă.
— 166 —
Noua destindere politică era chiar mai promiţătoare decât se aşteptase echipa sa, astfel că unele riduri de pe frunte începuseră să
