perfectă pentru a mă căuta. Dacă voiai cartea mea, de ce nu te-ai trecut pe lista de aşteptare?
— Fiindcă am nevoie de ea acum.
Tonul ei începuse să mă exaspereze. Poate că eram amândoi întrun pericol serios, iar ea perora despre discuţia asta ca şi cum m-aş fi milogit eu de ea ca să ne întâlnim. Mi-am reamintit însă că Helen nu ştia în ce situaţie mă aflu. Apoi mi-a trecut prin minte că, dacă i-aş
relata întreaga poveste, poate că nu m-ar crede chiar nesănătos. Dar ar însemna s-o pun şi pe ea într-un mare pericol. Am oftat prelung,
— 157 —
fără a-mi da seama.
— Încerci să mă intimidezi, astfel încât să-ţi cedez cartea împrumutată? mă întrebă ea cu o nuanţă ceva mai blândă în glas şi cu o sclipire de amuzament care îi încreţi colţul gurii. Eu aşa cred.
— Nu, nu asta încerc. Dar aş vrea să ştiu cine crezi dumneata că e persoana care nu doreşte să consulţi cartea aceea.
Mi-am aşezat ceaşca pe masă şi am privit-o în faţă. Sub jacheta de lână, umerii ei se mişcară neliniştiţi. Un fir de păr i se odihnea pe rever, negru, cu luciri arămii însă, pe fondul ţesăturii în nuanţa antracitului. Helen părea că-şi adună forţele pentru a spune ceva.
— Cine eşti? mă întrebă deodată.
Am luat întrebarea la valoarea ei nominală şi am răspuns ca atare:
— Sunt doctorand în istorie la această universitate.
— În istorie?
— Îmi scriu teza de doctorat în comerţul olandez din secolul al XVII-lea.
— Oh! exclamă ea şi, după o pauză, reluă: Eu sunt antropolog.
Dar mă interesează foarte mult şi istoria. Studiez tradiţiile şi obiceiurile din Balcani şi Europa Centrală, îndeosebi din ţara mea…
– vocea ei scăzu cu un ton, devenind însă mai tristă, nu mai tăcută –
… din ţara mea natală, România.
A fost rândul meu să tresar. Într-adevăr, totul era din ce în ce mai bizar.
— Şi de asta ai vrut să citeşti Dracula? am întrebat.
Surâsul ei m-a surprins: alb, egal, cu dinţii puţin cam prea mici pentru figura aceea puternică, cu ochii licărind. Apoi buzele i se subţiară din nou.
— Da, cred că s-ar putea spune şi aşa.
— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Şi de ce ar trebui s-o fac? ridică ea din umeri. Nu te cunosc şi n-am de gând să-ţi cedez cartea împrumutată.
— 158 —
— Domnişoară Rossi, s-ar putea să fii în pericol. Nu încerc să te ameninţ, dar vorbesc cât se poate de serios.
Ochii ei se îngustară, privindu-mă intens.
— Şi dumneata îmi ascunzi ceva. O să-ţi spun dacă îmi spui şi dumneata mie.
Niciodată nu mai văzusem, nu mai întâlnisem şi nu mai discutasem cu o femeie ca aceasta. Era combativă şi absolut deloc cochetă. Am avut senzaţia că vorbele ei sunt un bazin cu apă rece, în care am plonjat fără a mă gândi la consecinţe.
— Bine. Îmi răspunzi dumneata mai întâi. Cine crezi că e cel care nu vrea să ai cartea?
— Profesorul Bartholomew Rossi, replică cu o voce aspră, sarcastică. Zici că eşti la istorie. Poate că ai auzit de el.
Am rămas năuc.
— Profesorul Rossi?! Dar ce… cum adică?
— Ţi-am răspuns la întrebare, spuse ea îndreptându-şi spatele, aranjându-şi jacheta şi aşezându-şi mănuşile una peste alta, ca şi când şi-ar fi terminat treaba.
M-am întrebat pentru o clipă dacă nu cumva îi făcea plăcere efectul vorbelor ei asupra mea.
— Acum e rândul dumitale să-mi spui ce e cu aiureala asta despre pericolul adus de o carte.
— Miss Rossi, te rog! Am să-ţi spun. Atât cât am să pot. Dar, mai înainte, aş vrea să-mi explici ce relaţie ai cu profesorul Bartholomew Rossi.
Se aplecă, deschise servieta şi scoase o casetă din piele.
— Te deranjează dacă fumez?
Pentru a doua oară observam la ea acea lejeritate masculină, ce părea să iasă la suprafaţă odată ce renunţa la gestica feminină
