— M-am trezit devreme – şi-a început tata povestea – în dimineaţa de după ce am sfârşit de citit hârtiile lui Rossi. Niciodată
nu fusesem mai fericit să văd răsăritul ca în ziua aceea. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l îngrop pe Rembrandt. Nu mi-a fost greu apoi să ajung la bibliotecă chiar la ora deschiderii. Voiam ca toată ziua să mă pregătesc pentru noaptea care avea să vină, pentru următorul asalt al întunericului. Timp de mulţi ani, nopţile au fost prietenoase cu mine, un cocon de linişte în care citeam şi scriam.
Acum deveniseră o ameninţare, un pericol inevitabil aflat la doar câteva ore depărtare. De asemenea, era posibil să plec curând într-o
— 144 —
călătorie, şi deci aveam pregătiri de făcut. Ar fi însă ceva mai uşor, mi-am spus jenat, dacă aş şti încotro mă voi îndrepta.
Sala cea mare a bibliotecii era încă foarte tăcută, cu excepţia ecoului stârnit de paşii bibliotecarilor care-şi vedeau de treabă; puţini studenţi veniseră la această oră matinală, astfel că urma să
am parte de linişte cel puţin o jumătate de oră. M-am dus la catalogul de fişe, mi-am deschis carnetul de notiţe şi am început să
deschid sertarele de care aveam nevoie. Erau mai multe lucrări despre Carpaţi şi una care trata folclorul transilvănean. Iată şi o carte despre vampiri, legende egiptene. Oare vampirii egipteni semănau cu cei est-europeni? Era un studiu destinat arheologilor, dar am notat şi cota cărţii despre tradiţiile egiptene.
Apoi am căutat la Dracula. În catalog subiectele şi titlurile erau listate la un loc; între „Drab-Ali cel Mare” şi „Dragoni, Asia”, trebuia să fie măcar o singură fişă: cea pentru romanul Dracula al lui Bram Stoker, pe care o citea ieri tânăra cu părul negru. Poate că
existau în bibliotecă două exemplare ale acestei lucrări clasice.
Oricum, îmi trebuia unul neapărat; Rossi spusese că este o sinteză a cercetărilor lui Stoker în domeniul vampirilor şi putea cuprinde sugestii de protecţie utile pentru mine. Am căutat la D, şi înainte, şi înapoi. Nu era nimic cu titlul Dracula, absolut nimic, nicio fişă. Nu mă aşteptam ca această legendă să constituie un subiect major de cercetare ştiinţifică, dar în mod cert cartea aceea trebuia să fie menţionată undeva.
Apoi am observat ce se afla de fapt între „Drab-Ali” şi „Dragoni”.
O bucăţică de hârtie mototolită pe fundul sertarului demonstra că
existase acolo cel puţin o fişă, ce fusese la un moment dat smulsă.
M-am dus imediat la sertarul cu „St”. Niciun „Stoker” nu apărea aici; doar urme ale unui vandalism similar. M-am prăbuşit pe cel mai apropiat taburet. Straniu! De ce ar fi rupt cineva tocmai aceste fişe?
Fata cu părul negru citise ultima carte a lui Stoker, ştiam asta.
— 145 —
Voise oare să îndepărteze orice urme care indicau ce lucrare consultase? Dar, dacă ar fi intenţionat să fure sau să ascundă cartea, de ce o citise în văzul tuturor, în mijlocul bibliotecii? Înseamnă că
altcineva smulsese fişele, cineva care – nu înţelegeam de ce – voia ca nimeni altul să nu mai citească acea carte. Oricine ar fi fost însă
vinovatul o făcuse în grabă, lăsând în urmă dovezile infracţiunii.
Am mai analizat situaţia încă o dată. Catalogul de fişe era sfânt într-o bibliotecă; orice student care lăsa fie şi un sertar pe masă, neaşezat la locul lui, şi era prins, primea un perdaf serios. Aşa că furtul trebuise săvârşit pe fugă, într-un moment în care nimeni nu era în preajmă sau nu se uita în direcţia aceea. Dacă nu tânăra brunetă era vinovata, poate că nici nu avea habar că există cineva care nu vrea ca lucrarea respectivă să fie consultată. Şi poate că volumul se afla încă la ea. M-am năpustit spre biroul de la recepţie.
Biblioteca, o clădire construită în cel mai evident stil gotic revivalist cam în perioada în care Rossi îşi încheia studiile la Oxford, mi se păruse întotdeauna atât splendidă, cât şi comică.
Pentru a ajunge la recepţie, a trebuit să străbat o întreagă navă de catedrală. Biroul se afla în locul în care s-ar fi înălţat altarul într-o catedrală reală, sub o frescă reprezentând o madonă – a Cunoaşterii, probabil – înveşmântată în albastru, cu braţele pline de tomuri cereşti. Căutarea unei cărţi acolo avea aceeaşi încărcătură sacră ca împărtăşania. Astăzi însă, această idee mi s-a părut de un cinism extrem, aşa că am ignorat chipul stern al madonei şi m-am adresat bibliotecarei, încercând să par calm:
— Caut o carte care nu e la raft momentan şi aş vrea să ştiu dacă
este împrumutată sau a fost deja returnată.
Bibliotecara, o femeie scundă şi serioasă de vreo şaizeci de ani, a ridicat ochii spre mine.
— Titlul, vă rog!
— Dracula de Bram Stoker.
— Aşteptaţi un minut, să verific dacă a intrat. Începu să caute
— 146 —
într-o cutie, cu figura lipsită de orice expresie. Îmi pare rău, răspunse în cele din urmă. Este împrumutată.
— Oh, ce păcat! Şi când va fi returnată?
— Peste trei săptămâni. A fost luată ieri.
— Mi-e teamă că nu pot aştepta atât de mult. Vedeţi dumneavoastră, eu predau un curs…
Acestea erau de obicei cuvintele magice.
— Aveţi posibilitatea să vă treceţi pe lista de aşteptare, dacă
doriţi, replică femeia pe un ton rece, apoi îşi întoarse coafura în altă
parte, pentru a-mi arăta că doreşte să revină la treburile sale.
— Poate că a împrumutat-o unul dintre studenţii mei, pentru a o citi înainte de curs. Dacă-mi spuneţi numele lui, voi putea vorbi direct cu el.
Bibliotecara îmi aruncă o privire pătrunzătoare.
