dacă exista vreo prezenţă –, ca şi cum mintea mai degrabă decât urechile mele ar fi putut s-o audă fâlfâind pe la fereastră. Făcând un efort, m-am cufundat în Amsterdamul anului 1690. Am scris o frază, apoi alta. Patru minute până la miezul nopţii. „Să caut ceva relatări anecdotice despre vieţile marinarilor olandezi”, mi-am notat în carnet. M-am gândit la negustorii care se adunau laolaltă în deja străvechile lor ghilde, pentru a beneficia la maximum de viaţa şi de munca lor, mânaţi zi de zi de simplul simţ al datoriei şi folosind o parte din profiturile obţinute pentru a construi spitale în folosul săracilor. Două minute până la miezul nopţii. Am notat numele celui care scrisese broşura, pentru o ulterioară referinţă. „Verifică
importanţa tiparniţelor pentru neguţători”, am adăugat.
Minutarul făcu un salt brusc, iar inima mea sări odată cu el. Era miezul nopţii. Tiparniţele ar fi putut fi extrem de importante – mi-am dat seama, forţându-mă să nu privesc în spate –, mai cu seamă
dacă ghildele aveau câteva sub controlul lor. Ar fi putut ele să-şi asigure acest lucru contra cost, să le aibă în proprietate? Cum se împacă ideea libertăţii presei printre intelectualii olandezi cu proprietatea asupra tiparniţelor? Pentru o clipă subiectul m-a prins, fără să vreau, şi am încercat să-mi amintesc ce citisem despre începuturile presei în Amsterdam şi Utrecht. Dintr-odată am sesizat o ciudată nemişcare în atmosferă, urmată de o bruscă eliberare a tensiunii. M-am uitat la ceas. Trei minute după miezul nopţii.
Respiram normal acum, iar pixul îmi alerga liber pe hârtie.
Creatura care mă pândea nu era chiar atât de inteligentă cum mă
temusem, mi-am spus, străduindu-mă să nu-mi întrerup munca. Se părea că mortul viu se lăsase înşelat de aparenţe, iar eu lăsasem impresia că am luat în serios avertismentul lui Rembrandt şi că îmi reluasem activitatea obişnuită. Sigur că nu voi izbuti să-mi ascund adevăratele intenţii mult timp, dar în seara aceasta aparenţele constituiau singura metodă de apărare de care dispuneam. Mi-am tras lampa mai aproape şi m-am adâncit în secolul al XVII-lea timp
— 141 —
de încă o oră, pentru a întări impresia că nu fac decât să lucrez. În vreme ce mă prefăceam că scriu, mintea îmi funcţiona. Ultima ameninţare la adresa lui Rossi, atunci, în 1931, fusese propriul nume scris pe hartă, pe locul mormântului lui Ţepeş. Dar Rossi nu fusese găsit mort la biroul său, aşa cum aş risca eu acum, dacă n-aş avea grijă. Nu fusese descoperit pe un coridor, rănit la gât precum Hedges. Fusese răpit. Desigur, era posibil să zacă mort pe undeva, dar, până ce nu aveam să ştiu acest lucru în mod categoric, trebuia să sper că este încă în viaţă. Iar începând de mâine, va trebui să
încerc să găsesc singur mormântul.
La poalele vechii fortăreţe franceze tata privea în gol spre mare, aşa cum privise spre munţi la Saint-Matthieu, urmărind zborul vulturului.
— Să ne întoarcem la hotel, spuse în cele din urmă. Zilele devin deja mai scurte, ai observat? Nu vreau să mă prindă înserarea aici, sus.
În nerăbdarea mea, am riscat o întrebare directă:
— Să te prindă?
Întoarse spre mine o privire serioasă, cântărind parcă riscurile relative ale posibilelor răspunsuri.
— Poteca este abruptă, spuse într-un târziu. N-aş vrea să bâjbâi printre copacii aceia în întuneric. Tu ai vrea?
Deci şi el putea fi ironic!
Am privit spre pâlcul de măslini, deja învăluiţi într-o lumină
cenuşie. Copacii aveau trunchiuri diforme, răsucite în încercarea lor de a se înălţa spre ruinele fortăreţei ce îi apărase odinioară – pe ei sau pe strămoşii lor – de torţele sarazinilor.
— Nu, am răspuns, nici eu n-aş vrea.
— 142 —
Capitolul 16
La începutul lui decembrie eram din nou pe drum, iar letargia excursiilor din vară, la Mediterana, rămăsese departe în urma noastră. Briza Adriaticii îmi pieptăna părul din nou şi-mi plăcea să
simt senzaţia aceea de asprime; era ca şi cum o fiară cu labe masive agita totul în port, fluturând steagurile din faţa hotelului şi aplecând crengile platanilor de pe alei.
— Ce zici? am strigat.
Tata spusese ceva ininteligibil, arătând spre ultimul etaj al palatului. Amândoi ne-am lăsat capul pe spate pentru a privi.
Fortăreaţa lui Diocleţian se înălţa în faţa noastră scăldată în soarele dimineţii şi, încercând să-i văd partea de sus, m-am împiedicat şi aproape că am căzut. Multe spaţii dintre splendidele sale coloane fuseseră umplute
– adesea de
cei
care
compartimentaseră palatul pentru a obţine apartamente, îmi explică
tata mai târziu –, astfel încât întreaga faţadă părea bizar peticită cu piatră, în cea mai mare parte frânturi de marmură desprinse din alte clădiri. Ici şi colo, apa sau cutremurele lăsaseră fisuri adânci în zidărie. Mici plăntuţe tenace, chiar şi pomişori pe alocuri, îşi înfipseseră rădăcinile în crăpături. Vântul scutura gulerele late ale marinarilor care se plimbau pe chei în grupuri de câte doi sau trei, feţele lor bronzate contrastând cu albul uniformei şi cu părul tuns milităreşte, ca o perie. L-am însoţit pe tata în jurul clădirii, printre nucile căzute din pomi şi mâţişorii sicomorilor, spre piaţeta din spate, care mirosea a urină. Chiar în faţa noastră se înălţa un turn fantastic, bătut de vânturi şi decorat ca o prăjitură glazurată, ca un tort de nuntă înalt şi subţire. Aici era mai linişte şi nu mai trebuia să
strigăm unul la altul pentru a ne auzi.
— Dintotdeauna mi-am dorit să văd asta, spus tata. Vrei să
urcăm până în vârf?
Am pornit eu înainte, abordând energic treptele de metal. În
— 143 —
piaţa de mărfuri de lângă chei, pe care o zăream când şi când prin câte o deschidere în zidul de marmură, copacii erau învăluiţi într-o lumină brună-aurie, aşa încât chiparoşii de pe ţărm păreau, pe fundalul lor, mai degrabă negri decât verzi. Pe măsură ce urcam, apele portului deveneau mai albastre dedesubt, iar siluetele marinarilor în permisie se distingeau clar printre cafenelele în aer liber. În depărtare, dincolo de hotelul nostru, o limbă de pământ se curba şi părea să indice aidoma unei săgeţi spre zona de interior a acestei lumi vorbitoare de slavă, în a cărei destindere politică urma să fie prins curând şi tata.
Când am ajuns sus, ne-am oprit să ne tragem răsuflarea. Doar acea platformă de metal se interpunea între noi şi pământul aflat mult dedesubt; de acolo puteam vedea până departe prin pânza de păianjen metalică a scărilor pe care urcasem. Lumea din jur se întindea mult dincolo de ferestruicile turnului, toate amplasate suficient de jos pentru ca un turist neatent să rişte să se prăvălească
nouă etaje până pe pavaj. De aceea, am preferat să ne aşezăm pe o bancă în mijloc, cu faţa spre mare, şi am rămas câteva clipe atât de liniştiţi, încât o rândunică a venit în zbor, fluturându-şi aripile împotriva vântului, şi a dispărut sub cornişă. Avea ceva strălucitor în cioc, ceva în care s-a reflectat o rază de soare.
