În primul rând, eu unul nu-i spusesem nimic despre faptul că aş scrie oistorie a Europei medievale; precizasem că doresc informaţii despre cartepentru a completa o bibliografie referitoare la viaţa lui Vlad Ţepeş,cunoscut în legende sub numele Dracula. Howard Martin era, înarhivistică, un ins de o precizie similară exactităţii mele ştiinţifice; înniciun caz omul nu ar fi comis o asemenea eroare pur şi simplu. Fusesemuimit anterior de memoria sa aproape fotografică în privinţa detaliilor – ocalitate pe care o recunosc şi o apreciez ori de câte ori o întâlnesc la alte
— 122 —
persoane.
Cel de-al doilea lucru de care mi-am dat seama în clipa aceea, poate caurmare a bolii de care suferea domnul Martin – aproape că-mi venea să
exclam în sinea mea „bietul om!” –, a fost faptul că buzele lui căpătau unaspect ofilit, flasc când zâmbea, iar caninii de sus îi ieşeau oarecum înafară, conferind întregii sale figuri un aspect neplăcut. Mi-am amintit clarde funcţionarul din Istanbul, deşi gâtul lui Howard Martin nu avea nimicdeosebit, din câte puteam vedea. Dar mi-am înăbuşit tremurul interiorcând am luat cartea şi notiţele din mâna lui.
— Harta, pe de altă parte, este remarcabilă.
Am îngheţat.
— Harta?
O singură hartă din câte ştiam – trei, de fapt, la o scară din ce în ce maimică – avea legătură cu intenţiile mele actuale, şi eram sigur că nupomenisem niciodată despre ea de faţă cu individul acesta.
— Dumneavoastră aţi desenat-o? Nu este veche, evident, dar nu v-aş ficrezut un artist. Şi în niciun caz nu unul morbid, dacă îmi permiteţi să
folosesc acest termen.
M-am holbat la el, incapabil să-i înţeleg cuvintele şi temându-mă să numă dau de gol dacă aş întreba ce voia să spună. Să fi lăsat oare în carte unadintre schiţele pe care le făcusem? Ce prostesc din partea mea, dacă
făcusem asta! Dar eram sigur că verificasem atent volumul, să nu existepagini desprinse, înainte de a i-l încredinţa.
— Am pus-o înapoi în carte, continuă Martin liniştitor, aşa că e acolo.
Şi acum, dr. Rossi, vă pot conduce la departamentul de contabilitate dacă
doriţi sau pot aranja să vă fie trimisă factura acasă.
Îmi deschise uşa şi afişă iar zâmbetul acela profesional. Am avutprezenţa de spirit să nu controlez cartea acolo, de faţă cu el, iar în luminade pe coridor mi-am dat seama că trebuie să-mi fi imaginat surâsul bizar allui Martin şi poate chiar boala lui; aici pielea lui avea o culoare normală,iar omul în sine era doar puţin gheboşat, ca urmare a muncii printrerelicvele trecutului, dar nimic mai mult. Şedea în pragul uşii, cu o mână
— 123 —
întinsă spre mine în stilul acela deschis al washingtonienilor, iar eu i-amstrâns-o, bâiguind că aş dori ca factura să fie expediată pe adresa mea de launiversitate.
M-am îndepărtat de uşă, am ieşit de pe culoar şi apoi din castelul acelaroşcat ce găzduia laboratoarele lui şi pe cele ale colegilor săi. Trăgând înpiept aerul proaspăt al străzii, am traversat peluza de un verde-crud până
la o bancă, pe care m-am aşezat, străduindu-mă să par şi să mă simt lipsitde griji.
Cartea s-a deschis în mâinile mele cu aceeaşi „amabilitate” sinistră detotdeauna, şi am căutat în van o foaie de hârtie despre care să nu fi ştiut că
se afla acolo. Abia când am răsfoit paginile înapoi am găsit-o: o schiţă înlinii foarte subţiri, pe o filă de indigo, ca şi când cineva ar fi avut ladispoziţie cea de-a treia hartă a mea şi i-ar fi copiat, pentru mine, desenulmisterios. Numele locurilor, în dialectul acela slav, erau exact cele pe carele ştiam de pe harta mea – Satul Porcului Furat şi Valea celor Opt Stejari.
De fapt, schiţa aceasta mi se părea nefamiliară dintr-un singur punct devedere. Sub numele Nelegiuitului Mormânt se vedea un mic text cu literelatine, scris cu o cerneală asemănătoare cu a celorlalte nume şi titluri.
Deasupra locaţiei mormântului, arcuite peste el pentru a demonstra parcă
asocierea lor absolută cu locul respectiv, se aflau două cuvinte:
„BARTOLOMEO ROSSl”.
Cititorule, consideră-mă laş dacă vrei, dar din clipa aceea am renunţat.
Sunt un profesor tânăr şi locuiesc în Cambridge, Massachusetts, undepredau, ies în oraş cu prietenii şi le scriu bătrânilor mei părinţi în fiecaresăptămână. Nu port la mine usturoi sau crucifixe şi nu-mi fac cruce defiecare dată când aud paşi dincolo de uşă. Am o protecţie mai bună decâtasta: am încetat să mai scormonesc la acea răspântie a istoriei. Acel cevaprobabil că e mulţumit de renunţarea mea, fiindcă de atunci n-am mai fostafectat de alte nenorociri.
Dacă tu însuţi ar fi trebuit să alegi între a-ţi păstra mintea întreagă, bachiar viaţa aşa cum o ştiai dinainte, şi instabilitatea neîndoielnică, tu – caom de ştiinţă – ce ai fi ales? Sunt sigur că Hedges nu şi-ar fi dorit să vadă
— 124 —
că mă azvârl cu capul înainte într-un hău întunecat. Şi totuşi, dacă tuciteşti acum aceste cuvinte înseamnă că răul a pus în cele din urmă
stăpânire pe mine. Aşa că acum trebuie să alegi şi tu. Eu ţi-am oferit toateinformaţiile de care dispun, în privinţa acestor orori. Cunoscându-mipovestea, îmi poţi refuza ajutorul?
Al tău cu adâncă mâhnire, Bartholomew Rossi
Umbrele de sub copaci deveniseră prelungi, iar tata lovi cu pantoful său elegant într-o teacă de castană. Am avut atunci senzaţia că, dacă ar fi fost un om ceva mai vulgar, ar fi scuipat în clipa aceea pe jos, pentru a scăpa de un gust fetid. În loc de asta, păru să-şi înghită cu greu un nod din gât şi se forţă să zâmbească.
— Dumnezeule! Despre ce vorbim noi aici? Cât de sumbră pare a fi seara aceasta!
Încercă din nou să surâdă, dar în acelaşi timp îmi aruncă o privire îngrijorată, ca şi cum cine ştie ce umbră s-ar fi putut coborî asupra mea – asupra mea în particular –, făcându-mă brusc să dispar din peisaj.
Mi-am desprins degetele îngheţate de pe marginea băncii şi m-am străduit şi eu, la rândul meu, să redevin senină. De când oare trebuia să mă străduiesc pentru asta? – m-am întrebat, dar era deja prea târziu. O făceam pentru el, pentru a-i distrage atenţia, aşa cum încercase şi el odată să facă pentru mine. Aşa că m-am ascuns sub o uşoară iritare – uşoară, fiindcă altfel i-aş fi dat de bănuit.
— Vreau să-ţi spun că mi-e foame iar şi vreau să mănânc ceva ca lumea.
Zâmbi ceva mai natural şi tropăi uşor în vreme ce-mi întinse mâna galant, ajutându-mă să mă ridic de pe bancă, apoi puse în plasă sticlele goale de Naranča, laolaltă cu resturile picnicului. Mi-am strâns şi eu lucrurile cu un sentiment de uşurare: gestul lui însemna că, în loc să ne întoarcem şi să mai zăbovim pentru a studia faţada castelului, vom coborî spre oraş. Eu mă întorsesem o dată,
