Dumneavoastră şi signorina sunteţi vedetele tabloului meu de astăzi.
— Nu, nu, grazie, replică tata automat.
Pieţele şi aleile erau pline de aceşti studenţi la artă. Era al treilea peisaj veneţian care ne fusese oferit azi, şi tata abia dacă aruncase o privire picturii. Tânărul, încă zâmbind şi probabil nevoind să plece
— 113 —
fără a primi măcar un compliment la adresa talentului său, îndreptă
tabloul spre mine, ca să-l văd, iar eu am dat din cap aprobator. O
clipă mai târziu, pictorul se îndepărta deja, în căutarea altor turişti, iar eu am rămas locului încremenită, privind în urma lui.
Lucrarea pe care mi-o arătase era o acuarelă în nuanţe bogate.
Înfăţişa cafeneaua la care şedeam acum şi o parte din mesele de la Florian’s – un instantaneu viu şi inofensiv al acelei după-amiezi.
Artistul trebuie să fi stat undeva în spatele meu, mi-am spus, însă
foarte aproape de cafenea; prinsese o pată de culoare pe care am recunoscut-o ca fiind calota pălăriei mele roşii, cu tata, bronzat şi într-un albastru înceţoşat, în fundal. Era o lucrare delicată, o imagine a unei zile de vară molatice, pe care orice turist şi-ar dori s-o aibă ca amintire a vacanţei pe malul Adriaticii. Dar scurta privire pe care am aruncat-o asupra ei mi-a atras atenţia asupra unei siluete singuratice care şedea în spatele tatălui meu, un ins cu umeri largi şi haine întunecate, care se detaşa clar pe fondul multicolor al meselor şi al copertinei. Masa aceea, îmi aminteam foarte clar, fusese neocupată întreaga după-amiază.
— 114 —
Capitolul 13
Următoarea călătorie ne-a adus din nou în est, dincolo de Alpii sloveni. Micul orăşel Kostanjevica, „locul castanului”, era într-adevăr plin de castane în această perioadă a anului, unele deja căzute, aşa încât, dacă nu păşeai atent pe aleile pietruite, riscai să
aluneci pe câte o coajă ghimpată. În faţa primăriei, construită iniţial ca reşedinţă a unui înalt funcţionat austro-ungar, învelişurile asemenea unor buzdugane în miniatură zăceau pretutindeni, ca o mică armată de porci ţepoşi.
Mergeam alături de tata încet, bucurându-ne de ultimele ore ale unei plăcute zile de toamnă – în tradiţia locală, era vara ţiganilor, ne spusese o femeie într-un magazin –, şi mă gândeam la deosebirile dintre lumea occidentală, aflată la numai câteva sute de kilometri distanţă, şi tărâmul acesta oriental, aflat puţin mai la sud de Emona.
Aici, toate mărfurile din magazine păreau la fel, iar vânzătorii, şi ei, erau parcă identici în halatele lor albastre, cu eşarfe sau fulare înflorate şi cu câte un dinte auriu sclipind la noi de dincolo de tejghea. Cumpărasem o tabletă de ciocolată uriaşă, pentru a ne suplimenta gustarea cu salam feliat, pâine neagră şi brânză, iar tata adusese cu el sticle de Naranča, băutura mea de portocale preferată, ce-mi amintea deja de Ragusa, Emona şi Veneţia.
Ultima întâlnire pe care o avusese la Zagreb se încheiase cu o zi înainte, când şi eu pusesem punct temei la istorie. Tata voia ca acum să învăţ şi germana, iar eu eram nerăbdătoare să încep, nu din cauza insistenţelor sale, ci în ciuda lor; urma să mă pun pe treabă a doua zi, citind dintr-o carte pe care o cumpărasem de la o librărie de profil din Amsterdam. Purtam o rochie nouă, scurtă şi verde, plus ciorapi trei sferturi galbeni; tata surâdea în sinea sa, amintindu-şi un schimb de replici ininteligibil ce avusese loc în acea dimineaţă între doi diplomaţi, iar sticlele de Naranča zornăiau uşor în plasă. În faţă
se întindea, scund, un pod de piatră ce traversa râul Kostan. Am
— 115 —
alergat să-l văd mai de aproape, fiindcă voiam să mă bucur de privelişte singură, fără tata lângă mine.
Râul făcea un cot şi dispărea din raza mea vizuală în apropiere de pod, iar acea curbură îmbrăţişa un castel miniatural, un palat slav de dimensiunile unei vile, cu lebede plutind pe apă sub zidurile sale şi legănându-se agale pe mal. În vreme ce priveam, o femeie într-o haină albastră a deschis o fereastră la etaj, prinzând o rază de soare în ochiurile de sticlă, şi a scuturat un pămătuf de praf. Sub pod, câţiva puieţi de salcie creşteau laolaltă, iar rândunelele dădeau ocol în zbor malurilor nămoloase. În parcul castelului se zărea o bancă de piatră (nu prea aproape de lebede, de care, chiar la vârsta mea, mi-era încă frică); era străjuită de castani ce-şi aplecau crengile deasupra ei, iar zidul castelului o învăluia într-o umbră plăcută.
Costumul curat al tatei avea să fie în siguranţă, aşa că putea zăbovi acolo mai mult decât intenţiona şi, în plus, îmi putea povesti mai departe.
În tot timpul cât am citit acele scrisori în apartamentul meu –
începu tata, ştergându-şi urmele de salam cu o batistă –, mi-a stăruit într-un colţ al minţii un lucru care nu avea legătură directă cu tragica dispariţie a lui Rossi. Când am lăsat din mână scrisoarea în care povestea teribilul accident al prietenului său, m-a cuprins o senzaţie de rău atât de puternică, încât pentru câteva clipe nici n-am putut gândi clar. Aveam impresia că nimerisem într-o lume bolnavă, un „dincolo” al familiarului domeniu academic pe care îl cunoşteam de ani întregi, un fel de subtext al discursului narativ obişnuit al istoriei, pe care totdeauna îl considerasem de la sine înţeles. În experienţa mea de istoric, morţii rămâneau morţi, Evul Mediu fusese un timp al ororilor reale, nu al unora supranaturale, Dracula era un pitoresc personaj de legendă readus în actualitate de filmele copilăriei mele, iar 1930 era cu trei ani mai înainte ca Hitler să dobândească puteri dictatoriale asupra Germaniei – o teroare
— 116 —
care, în mod cert, le-a întrecut pe toate celelalte.
Aşa că preţ de o secundă m-am simţit îngreţoşat şi furios pe recent dispărutul meu mentor fiindcă îmi lăsase mie această
moştenire oribilă. Dar apoi tonul blând şi îndurerat al scrisorilor lui mi-a revenit în minte, şi am început să regret lipsa-mi de loialitate faţă de el. Rossi nu mă avea decât pe mine, pe nimeni altcineva; dacă refuzam să-mi alung neîncrederea din cauza cine ştie cărui principiu pedant, în mod cert nu aveam să-l mai revăd vreodată.
Şi mai era ceva ce nu-mi dădea pace. Când mintea mi s-a mai limpezit, mi-am dat seama că acest ceva era amintirea tinerei de la bibliotecă, pe care o întâlnisem cu numai câteva ore înainte, deşi mi se părea deja că trecuseră de atunci zile întregi. Mi-au revenit în minte lumina extraordinară din ochii ei, în vreme ce-mi asculta explicaţiile cu privire la scrisorile lui Rossi, şi încruntarea oarecum masculină a sprâncenelor ei, când se concentra. De ce citea tânăra aceea despre Dracula, tocmai la masa la care mă aşezasem eu, tocmai în seara aceea, chiar lângă mine? De ce pomenise despre Istanbul? Fusesem suficient de zdruncinat de ceea ce aflasem din scrisorile lui Rossi pentru a renunţa la orice neîncredere şi a respinge ideea de coincidenţă. Şi de ce nu? Dacă acceptasem o întâmplare supranaturală, cum să nu le accept şi pe celelalte? Era logic s-o fac.
Am oftat şi am luat ultima scrisoare a lui Rossi. După ce o voi citi, nu va mai trebui decât să revăd celelalte materiale din acel plic aparent banal şi apoi, gata, eram pe cont propriu. Indiferent de semnificaţia pe care o avea înfăţişarea fetei – şi probabil că nu era nimic ieşit din comun –, nu aveam timp să aflu cine e sau de ce era şi ea interesată de chestiuni oculte. Mie unul mi se părea ciudat să
mă consider o persoană interesată de ocultism; dacă stăteam să mă
gândesc bine, nici nu eram, de fapt. Tot ceea ce voiam era să-l găsesc pe Rossi.
Spre deosebire de celelalte, ultima scrisoare era scrisă de mână pe
— 117 —
o coală de hârtie liniată, de caiet, cu cerneală închisă la culoare. Am despăturit-o.
19 august 1931
Dragul şi nefericitul meu succesor,
Ei bine, nu pot pretinde că nu te afli încă acolo, undeva, în căutareamea, aşteptând să mă salvezi în cazul în care, într-o zi, viaţa mea va fidistrusă. Şi, fiindcă mai am încă o informaţie pe care s-o adaug la ceea ce aicitit (probabil) deja, cred că a venit vremea să umplu acest pahar amarpână la buză. „Puţina învăţătură e un lucru periculos”5, ar fi spusprietenul meu, Hedges. Dar el nu mai există şi, în mod cert, vinovatpentru acest lucru sunt eu, la fel de vinovat ca şi când aş fi deschis uşabiroului şi i-aş fi dat cu mâna mea lovitura fatală, strigând apoi după
ajutor. Nu am făcut aşa ceva, fireşte. Dacă ai citit deja ce am scris până
