Nu există în lumea întreagă un loc mai exuberant decât Veneţia într-o zi caldă şi senină. Gondolele se leagănă pe apele lagunei, gata parcă să pornească, de unele singure, într-o aventură; faţadele bogat ornamentate strălucesc în lumina soarelui; şi, într-o astfel de zi, marea are un parfum proaspăt. Întregul oraş palpită ca o pânză în bătaia vântului, ca o barcă dansând liberă pe valuri, gata de-a pleca în larg. Clipocitul apei în Piaţa San Marco devine foşnet aspru în siajul ambarcaţiunilor cu motor, creând o muzică festivă, dar stridentă, precum zăngănitul talgerelor. Pe o asemenea vreme, Amsterdamul, Veneţia nordului, ar fi strălucit animat de o nouă
viaţă. Aici, seninul nu făcea decât să dezvăluie micile neajunsuri ale perfecţiunii – o fântână sufocată de buruieni într-o piaţetă dosnică, de exemplu, a cărei apă, în loc să ţâşnească semeaţă, se scurgea firav peste marginea bazinului. Caii de pe bazilica San Marco se cabrau neclintiţi în lumina vie, iar coloanele Palatului Dogilor păreau nu
— 103 —
tocmai curate.
Am remarcat cu glas tare acest aer de sărbătoare decăzută, iar tata a izbucnit în râs.
— Ai un ochi format pentru atmosferă! Veneţia e celebră pentru spectacolul pe care îl reprezintă, şi nu-i pasă dacă e puţin trecută, atâta vreme cât lumea se înghesuie la sânul ei pentru a o adora.
Făcu un semn cu mâna spre cafeneaua în aer liber la care şedeam –
preferata noastră după Florian’s2 – spre turiştii transpiraţi, spre pălăriile şi tricourile lor ce fluturau în briza mării, şi adăugă: Ai răbdare până diseară şi nu vei fi dezamăgită. Un decor de scenă are nevoie de o lumină mai blândă decât aceasta. Vei fi surprinsă de transformare.
Deocamdată însă, cu o oranjadă în faţă, mă simţeam prea bine pentru a mă mişca, aşa că aşteptarea unei surprize era exact ceea ce-mi trebuia. Era ultima răbufnire a verii, înainte ca toamna să se instaleze. Iar odată cu toamna începea şcoala şi, dacă aveam noroc, o nouă perioadă de studiu în deplasare împreună cu tata în timp ce el îşi continua negocierile şi compromisurile. Urma să plece din nou în Europa de Est, iar eu îmi începusem deja munca de convingere pentru a merge cu el.
Acum, tata luă ultima înghiţitură de bere şi răsfoi o broşură
turistică.
— Da! izbucni el brusc. Aici e San Marco. Ştii, timp de secole, Veneţia a fost o rivală a Imperiului Bizantin şi totodată o mare putere maritimă. De fapt, Serenisima Republică a furat câteva obiecte remarcabile de la vechiul Bizanţ, printre care şi bidiviii de colo.
Mi-am ridicat privirea pe sub copertina cafenelei spre bazilica San Marco, unde caii arămii păreau să tragă după ei întreaga greutate a cupolelor. Clădirea părea să se lichefieze în lumina 2 Cafenea celebră în Piaţa San Marco (n.red.)
— 104 —
aceasta – ţipător de strălucitoare şi de fierbinte, un infern preţios.
— Oricum, adăugă tata, San Marco a fost construită parţial ca o imitaţie a Sfintei Sofia din Istanbul.
— Istanbul? am întrebat cu glasul îngheţat. Vrei să spui că
seamănă cu Hagia Sofia?
— Ei, desigur că Hagia Sofia a intrat în stăpânirea Imperiului Otoman, aşa că în exterior poţi vedea azi minarete, iar înăuntru sunt nişte panouri uriaşe cu texte sfinte musulmane. Acolo se vede clar ciocnirea dintre Orient şi Occident. Dar nu uita de vastele cupole, în mod evident creştine şi bizantine, ca acelea de aici.
— Şi seamănă cu acestea?
— Da, seamănă bine, dar sunt mai mari. Dimensiunile acolo sunt copleşitoare, îţi taie răsuflarea.
— Oh! am exclamat. Mai putem lua o răcoritoare, te rog?
Tata mă privi imediat cu mânie, dar era prea târziu. Acum ştiam că fusese şi el la Istanbul.
— 105 —
Capitolul 12
16 decembrie 1930
Trinity College, Oxford
Dragul şi nefericitul meu succesor,
În acest punct, istoria aproape că m-a prins din urmă – sau poate că euam prins-o pe ea –, şi trebuie să-ţi fac cunoscute acele evenimente care îmivor aduce povestea în prezent. Şi apoi, sper, mă voi opri, deoarece abia demai suport gândul că viitorul mi-ar mai putea rezerva alte asemenea orori.
Aşa cum am amintit deja, în cele din urmă am luat din nou cartea aceeaciudată, mânat parcă de o nevoie irepresibilă. Îmi spuneam că viaţa mi-arevenit la normal, că experienţa trăită în Istanbul a fost stranie, dar în modcert, explicabilă, şi că luase proporţii exagerate doar în mintea mea obosită
din cauza călătoriei. Aşa că am pus din nou mâna pe carte şi cred că
trebuie să-ţi povestesc despre acel moment în cei mai exacţi termeniposibili.
Era o seară ploioasă de octombrie, cu numai două luni în urmă.
Semestrul începuse, iar eu şedeam într-o plăcută solitudine înapartamentul meu, aşteptând să treacă vremea după cină. Îl aşteptam peprietenul meu, Hedges, un profesor cu numai zece ani mai în vârstă decâtmine, la care ţineam foarte mult. Era un om eminamente jovial şi stângaci,cu o mimică împăciuitoare şi un surâs timid, ce ascundeau îndărătul lor oisteţime atât de ascuţită, încât adesea mă simţeam recunoscător pentrufaptul că îşi alegea ca ţintă literatura secolului al XVIII-lea, şi nu pe bieţiilui colegi. Lăsând la o parte timiditatea, s-ar fi simţit ca acasă printreAddison, Swift şi Pope, strânşi laolaltă într-o cafenea londoneză. Aveapuţini prieteni, aproape că nu îndrăznea niciodată să ridice ochii spre ofemeie care nu-i era rudă, iar visurile lui nu mergeau mai departe de satelede lângă Oxford, prin care îi plăcea să se plimbe, să se rezeme uneori decâte un gard şi să privească vacile păscând. Delicateţea lui era vizibilă
până şi în forma voluminoasă a capului, în mâinile grăsune şi ochii blânzi,
— 106 —
căprui, ce-i dădeau chiar şi lui un aer bovin – până când ieşea brusc laiveală acel ager sarcasm. Îmi plăcea să-mi povestească despre munca lui, şio făcea pe un ton modest, dar entuziast, neezitând niciodată să mă
îmboldească şi pe mine. În realitate îl chema… dar îi poţi găsi numele înorice bibliotecă, dacă ştii unde să cauţi, fiindcă el este cel care a readus înatenţia cititorilor obişnuiţi o serie de genii literare ale Angliei. Eu îi voispune însă Hedges, un nom de guerre născocit de mine, pentru a-i păstra şi în aceste relatări intimitatea pe care o agrea în viaţă.
În această seară, Hedges urma să treacă pe la mine cu ciornele a două
articole pe care izbutisem să le scriu după călătoria în Creta. Larugămintea mea, le citise şi le corectase; deşi nu putea comenta nimic pemarginea acurateţii informaţiilor pe care le prezentam cu privire lacomerţul antic în Mediterana, Hedges scria ca un înger – ca un înger acărui precizie i-ar fi permis să danseze chiar pe vârful unui ac – şi adeseaîmi lustruia puţin stilul. Acum anticipam o jumătate de oră de criticiamicale, apoi câte un pahar de sherry şi acea clipă delicioasă în care unprieten bun îşi întinde relaxat picioarele în faţa focului din şemineul tău şite întreabă cum îţi mai merge. Nu-i voi spune adevărul despre nervii meiîntinşi, încă netămăduiţi, fireşte, dar vom putea discuta despre oricealtceva.
