Dragul şi nefericitul meu succesor,
Din clipa în care hidosul funcţionar mi-a confiscat harta, norocul m-apărăsit. Când m-am întors la hotel, am constatat că directorul îmi mutaselucrurile într-o cameră mai mică şi mai murdară, fiindcă acolo unde
— 93 —
stătusem iniţial căzuse tencuiala într-un colţ al tavanului. În timpulmutării, mi-au dispărut o serie de hârtii şi o pereche de butoni de aur, lacare ţineam foarte mult.
Şi astfel, în camera cea nouă şi înghesuită, am încercat să-mi refac dinmemorie notiţele cu privire la istoria lui Vlad Dracula şi hărţile pe care levăzusem în arhivă. După aceea am plecat imediat înapoi în Grecia, undeam încercat să-mi reiau cercetările în Creta, dat fiind că aveam suficienttimp la dispoziţie. Drumul până la insulă a fost cumplit, pe o mare agitată,cu valuri imense. Un vânt nebun, fierbinte, precum teribilul mistral dinFranţa, mătura insula fără încetare. Cele două camere în care stătusemînainte erau ocupate, aşa că am mai găsit doar o încăpere jalnică,întunecoasă şi umedă. Colegii mei americani plecaseră. Amabilul directoral muzeului se îmbolnăvise şi nimeni nu părea să-şi mai aducă aminte că
fusesem şi eu invitat la deschiderea mormântului minoic. Am încercat să-mi continui lucrarea despre Creta, dar, oricât aş fi recitit notiţeleanterioare, inspiraţia refuza să se apropie de mine. Nervozitatea mea nuera câtuşi de puţin atenuată de superstiţiile primitive ale localnicilor, pecare nu le remarcasem în călătoriile anterioare, deşi sunt atât de răspânditeîn Grecia, încât nu se putea să nu le fi întâlnit până atunci. În tradiţiagreacă, şi nu numai, originea vampirilor, vrykolakas, este un cadavru îngropat neglijent sau care se descompune lent, pentru a nu mai menţiona o persoană îngropată din greşeală de vie. Bătrânii din tavernele Cretei erau mult mai dispuşi să-mi relateze sutele lor de poveşti cu vampiri decât să-mi spună unde aş mai putea găsi alte fragmente de ceramică precum cel pe care îl aveam sau ce epave antice găsiseră şi prădaseră străbunii lor. Într-o seară, i-am permis unui necunoscut să-mi facă cinste cu o specialitate locală numită, straniu, amnezia, iar rezultatul a fost că a doua zi m-am simţit rău de dimineaţa până seara.
De fapt, nimic nu mi-a mers bine decât abia după ce am ajuns înAnglia, pe un vânt teribil, din cauza căruia m-a chinuit cel mai cumplitrău de mare din câte am suportat vreodată.
Menţionez toate aceste detalii în eventualitatea că au o oarecare
— 94 —
relevanţă pentru alte aspecte ale situaţiei mele. Cel puţin astfel vei puteaînţelege în ce stare de spirit eram când am ajuns la Oxford: extenuat,abătut, înspăimântat. Mă vedeam în oglindă, palid şi slab. Ori de câte orimă tăiam la bărbierit – ceea ce se întâmpla destul de des –, tresăream,amintindu-mi de cele două mici punctişoare abia ascunse de pe gâtulfuncţionarului turc şi îndoindu-mă tot mai mult de veridicitateaamintirilor respective. Uneori aveam senzaţia unui ţel neîmplinit, a uneiintenţii pe care nu mi-o puteam formula clar în minte – senzaţie ce mă
bântuia până aproape de nebunie. Mă simţeam singur şi fără alinare. Întrun cuvânt, nervii mei erau într-o stare pe care n-o cunoscusem niciodată.
Desigur, am încercat să-mi continui viaţa ca de obicei, fără a vorbi cucineva despre acest subiect şi pregătindu-mă pentru următorul semestrucu grija obişnuită. Le-am scris eleniştilor americani pe care îi întâlnisem înGrecia, lăsând să se înţeleagă că aş fi interesat de o slujbă în Statele Unite,fie ea şi foarte scurtă, dacă ei mă puteau ajuta. Teza mea era aproape pesfârşite şi simţeam tot mai mult nevoia unui nou început, spunându-mi că
o schimbare mi-ar face bine. Am finalizat, de asemenea, două scurtearticole pe tema dovezilor literare şi arheologice în studiul ceramiciicretane. Cu greutate, mi-am impus autodisciplina mea firească în fiecarezi, reuşind să mă liniştesc treptat.
În prima lună după întoarcerea în Anglia, am încercat nu numai să-miînăbuş orice amintiri ale neplăcutei mele călătorii, ci şi să evit orice interesfaţă de strania cărţulie pe care o purtasem cu mine în bagaj. Dar, odată ceîncrederea mi-a revenit şi curiozitatea a început din nou să mă
îmboldească, pervers, am luat într-o seară volumul şi mi-am pus în ordinenotiţele din Anglia şi Istanbul. Consecinţa – şi de atunci înainte amperceput-o mereu ca pe o consecinţă – a fost imediată, terifiantă şi tragică.
Trebuie să mă opresc aici, brav cititor; nu mai pot îndura să scriu încontinuare, deocamdată. Te implor să nu renunţi la aceste lecturi, ci să lereiei pe mai departe, aşa cum voi încerca şi eu să fac, mâine.
Al tău cu adâncă mâhnire, Bartholomew Rossi
— 95 —
Capitolul 10
Ca adult, am cunoscut adesea moştenirea aceea ciudată pe care i-o lasă timpul călătorului: dorinţa de a mai vedea un loc şi a doua oară, de a regăsi privelişti pe care le-a mai zărit o dată, de a resimţi fiorul descoperirii. Uneori căutăm din nou chiar şi un loc ce nu ne-a impresionat prin nimic, însă o facem doar fiindcă ne amintim de el.
Iar dacă ajungem, desigur, totul pare altfel decât înainte. Uşa aceea sculptată se află tot acolo, însă e mult mai mică acum: cerul e noros şi nu mai străluceşte; e primăvară, şi nu toamnă; şi suntem singuri, nu împreună cu trei prieteni. Sau, mai rău, suntem cu trei prieteni, nu singuri.
Călătorul începător nu cunoaşte acest fenomen, dar, înainte de a-l conştientiza în mine însămi, l-am văzut la tata, la Saint-Matthieu-des-Pyrénées-Orientales. Am intuit în el – nu pot spune că am sesizat clar – misterul revenirii, ştiind deja că mai fusese acolo cu ani în urmă. Şi, ciudat, acest loc îl făcea mai neatent decât oricare altul pe care îl vizitasem până atunci. Mai fusese o dată în regiunea Emonei, înainte de călătoria noastră, iar la Ragusa venise de câteva ori. Mai trecuse pe la vila lui Massimo şi a Giuliei, la alte prânzuri fericite, în alţi ani. Dar la Saint-Matthieu mi-am dat seama că-i fusese dor de acest loc, la care se gândise iar şi iar, dintr-un motiv pe care eu una nu-l puteam desluşi, visând la el fără a spune nimănui. Nu mi-a spus nici mie acum, dar mi-a arătat că recunoaşte cotul făcut de şosea înainte de a începe să urce paralel cu zidul mănăstirii şi şi-a amintit mai târziu ce uşă se deschide la intrarea în curte, în biserică şi, în cele din urmă, în criptă. Această memorie a detaliilor îmi era bine cunoscută; îl văzusem intrând pe uşa cea bună în diverse alte biserici celebre, alegând drumul corect până la un vechi refectoriu sau oprindu-se pentru a lua bilete de la ghişeul potrivit, pe aleea potrivită, ori reamintindu-şi chiar unde băuse înainte cea mai aromată ceaşcă de cafea.
— 96 —
La Saint-Matthieu era însă altceva, o deosebire în vioiciune, o trecere în revistă aproape superficială a zidurilor şi a aleilor mărginite de chilii. În loc să-şi spună în sinea sa: „Ah, iată acel splendid timpan de deasupra uşii; parcă îmi aminteam că era pe partea cealaltă”, tata părea acum să verifice din nou existenţa unor elemente pe care le-ar fi putut descrie şi cu ochii închişi. Mi-am dat seama însă treptat, chiar înainte de a fi ajuns la capătul aleii în pantă, mărginite de chiparoşi, ce ducea la intrarea principală, că de fapt aici nu-şi reamintea detalii arhitecturale, ci evenimente.
Un călugăr într-o rasă lungă şi maronie stătea lângă uşile de lemn, înmânând broşuri turiştilor.
— Aşa cum ţi-am spus, mănăstirea încă funcţionează, îmi aminti tata în şoaptă. Îşi pusese ochelarii de soare, deşi zidul mănăstirii arunca asupra noastră o umbră adâncă. Pentru a nu fi deranjaţi, au doar câteva ore de vizitare pe zi.
Îi surâse călugărului când ne apropiarăm şi întinse mâna pentru o broşură.
— Merçi beaucoup, luăm una singură, spuse în franceza sa plăcută.
De data aceasta însă, cu acurateţea intuitivă cu care copiii îşi descifrează părinţii, mi-am dat seama că nu fusese aici înainte doar ca simplu turist, cu aparatul de fotografiat în mână. Nu „bifase”
obiectivul şi atâta tot, chiar dacă citise conştiincios totul despre arta şi istoria lăcaşului. Aici, eram sigură, i se întâmplase ceva.
Cea de-a doua impresie a fost la fel de fugară ca prima, dar mai intensă. Când a deschis broşura şi a pus un picior pe pragul de piatră, plecându-şi capul ca din întâmplare spre cuvintele tipărite, în loc să-l ridice spre basorelieful de deasupra (care în mod normal i-ar fi atras privirile), am înţeles că încă mai persista în sufletul lui o cine ştie ce veche emoţie stârnită de sanctuarul în care ne pregăteam să intrăm. Acea emoţie, mi-am dat seama instantaneu, era ori mâhnire, ori frică, ori un teribil amestec între acestea două.
— 97 —
Saint-Matthieu-des-Pyrénées-Orientales se află la altitudinea de 1200 de metri deasupra nivelului mării, iar marea nu este atât de depărtată de acest ţinut străjuit de vulturi pe cât s-ar putea crede.
Cu acoperişul său roşu, cocoţată precar pe un vârf de munte, mănăstirea pare a fi crescut direct dintr-un stei de piatră – lucru adevărat, de fapt, dat fiind că primul lăcaş de aici a fost săpat chiar în stânca muntelui în anul 1000. Principala intrare este o construcţie în stilul romanic târziu, cu influenţe din arta musulmanilor, care au încercat secole de-a rândul să cucerească vârful: un portal pătrat din piatră, cu chenare geometrice, specific islamice, şi doi monştri schimonosiţi în basorelief, creaturi adăugate de creştini, ce ar putea fi la fel de bine lei, urşi, lilieci sau grifoni – animale imposibile, dintr-o specie incertă.
În interiorul zidurilor se înalţă micuţa biserică a Sfântului Matei şi delicatul său schit îmbrăcat în tufe de trandafiri, în ciuda altitudinii, şi înconjurat de coloane din marmură roşie, în torsadă, atât de fragile în aparenţă, încât ai zice că au fost astfel răsucite de un Samson cu veleităţi artistice. Lumina soarelui brăzda dalele de piatră ale curţii, iar cerul albastru se boltea deasupra.
Dar ceea ce mi-a atras atenţia de cum am intrat a fost susurul apei, neaşteptat şi minunat în acel loc înalt, şi totuşi la fel de natural ca freamătul unui pârâu de munte. Venea de la fântâna schitului, în jurul căreia călugării obişnuiau odinioară să mediteze: un bazin hexagonal din marmură roşie, decorat la exterior cu un basorelief dăltuit ce înfăţişa o mănăstire în miniatură, o copie a celei reale din jurul nostru. Bazinul era sprijinit pe şase coloane de asemenea din marmură roşie (plus un suport central, prin care bănuiam că urcă
apa). În jurul lui, şase guri revărsau jeturi de apă într-un alt bazin.
Susurul era încântător.
Când am ieşit dincolo de chilii şi m-am aşezat pe un mic zid de piatră, am văzut în vale, mai jos cu câteva sute de metri, pădurea albăstrie vârstată de firave cascade de munte. În jurul nostru se
— 98 —
