agăţ zi şi noapte.
Pentru a rezuma situaţia cercetărilor mele: da, mi-am schimbatplanurile de călătorie vara trecută, pentru a include şi Istanbulul, şi le-amschimbat sub influenţa unei mici bucăţi de pergament. Examinasem toatesursele pe care le-am putut găsi la Oxford şi în Londra cu privire la Drakulya din misterioasa cărţulie goală. Luasem o sumedenie de notiţe pe marginea acestui subiect, notiţe pe care tu, neobosit cititor, le vei găsi laolaltă cu aceste scrisori. De atunci le-am mai extins puţin, aşa cum vei afla mai târziu, şi sper că te vor proteja şi te vor îndruma în egală măsură.
Am vrut cu adevărat să renunţ la această cercetare inutilă, la această
vânătoare după un indiciu întâmplător găsit într-o carte descoperită
întâmplător în ajunul plecării mele spre Grecia. Ştiu foarte bine că amconsiderat-o o provocare adresată mie de destin – un destin în care, dealtfel, nu credeam – şi că acum urmăream în adâncul istoriei evazivul şimaleficul cuvânt Drakulya dintr-un fel de bravadă intelectuală, pentru a-mi dovedi că pot lua urma oricărui fragment de istorie. De fapt, mă
— 83 —
lăsasem cuprins de o stare mentală atât de calmă, împachetându-micămăşile curate şi vechea mea pălărie de soare, încât în acea după-amiază
aproape că uitasem întreaga afacere.
Dar, ca de obicei, mă pregătisem prea conştiincios pentru călătorie,eram gata prea devreme şi îmi rămăsese puţin timp înainte de ultimulsomn acasă şi de trenul de dimineaţă. Ori mă puteam duce la Lupul Auriusă comand o halbă de bere neagră şi să văd dacă bunul meu prieten Hedgesera acolo, ori – şi aici am făcut o alegere nefericită, deşi cu inima oarecumîndoită – mă mai puteam abate încă o dată pe la Sala Cărţilor Rare,deschisă până la ora nouă. Mai era acolo un fir pe care aveam de gând să-lurmez (deşi mă îndoiam că va duce la ceva nou), o fişă la subiectul
„Otoman”, care mi se păruse că se referea exact la perioada în care a trăitVlad Dracula, din moment ce documentele amintite în ea datau înprincipal de la mijlocul secolului al XV-lea.
Desigur, mi-am spus în sinea mea, nu puteam studia absolut toatesursele din epoca aceea din Europa întreagă şi din Asia; mi-ar fi trebuit ani
– o viaţă de om –, şi prevedeam că nu voi scoate nici măcar un articol dinblestemata asta de vânare de vânt. Dar am lăsat cârciuma în urmă – ogreşeală ce a dus la decăderea multor bieţi savanţi – şi am pornit sprebibliotecă.
Dosarul, pe care l-am găsit cu uşurinţă, conţinea patru sau cinci scurtepergamente de origine otomană, parte a unei donaţii făcute universităţii însecolul al XVIII-lea. Fiecare pergament era acoperit cu rânduri caligrafiateîn arabă. Descrierea în engleză de pe coperta dosarului mi-a dovedit că, înceea ce mă privea, nu găsisem cine ştie ce comoară. (Am citit imediatrezumatul în engleză, fiindcă noţiunile mele de arabă sunt deprimat derudimentare, aşa cum mi-e teamă că vor rămâne, de fapt. Într-o viaţă deom nu e timp decât pentru a studia câteva dintre limbile de seamă – cuexcepţia celor care îşi dedică timpul în întregime lingvisticii.) Trei dintrepergamente erau inventare ale taxelor percepute de sultanul Mahomed alII-lea de la populaţia din Anatolia. Ultimul enumera impozitele strânse dinoraşele Sarajevo şi Skopje – ceva mai aproape de casă, dacă acum pentru
— 84 —
mine casa însemna bârlogul lui Dracula din Valahia, însă o regiuneîndepărtată a imperiului, după standardele acelor vremuri apuse. Amstrâns pergamentele laolaltă şi m-am gândit că aş mai avea încă timppentru o scurtă, dar mulţumitoare vizită la Lupul Auriu. Pe când mă
pregăteam să le aşez la loc în dosar, atenţia mi-a fost atrasă de un micfragment scris pe spatele ultimului pergament.
Era o listă scurtă, o veche mâzgălitură neglijentă pe dosul situaţieioficiale cu impozitele colectate din Sarajevo şi Skopje, şi am citit-o curios.
Părea să fie o listă de cheltuieli: obiectele achiziţionate fuseseră notate înstânga, iar sumele plătite, într-o monedă neprecizată, erau înşirate îndreapta. „Cinci tineri lei de munte pentru Luminăţia Sa Sultanul, 45”, amcitit cu interes. „Două cingători de aur cu pietre preţioase pentru Sultan,290. Două sute de piei de oaie pentru Sultan, 89. ” Şi apoi ultimul rând, care mi-a ridicat părul în cap: „Hărţi şi documente militare aparţinând Ordinului Dragonului, 12”.
Cum, te-ai putea întreba, cum am putut citi toate astea dintr-o privire,când cunoştinţele mele de arabă sunt atât de firave, aşa cum am menţionatdeja? Perspicacele meu cititor, cât de aproape îmi urmezi elucubraţiile,rămânând treaz la ceas de noapte pentru mine – şi te binecuvântez pentruasta. Aceste adăugiri, acest mic memorandum medieval era scris în latină.
Iar dedesubt, data scrijelită cu litere subţiri mi-a rămas vie în minte: 1490.
În 1490, îmi amintesc, Ordinul Dragonului era pe cale de pieire, distrusde puterea otomană; Vlad Dracula era mort de paisprezece ani şi îngropat,conform legendei, în mănăstirea de pe lacul Snagov. Hărţile, documenteleşi secretele sale – orice s-ar fi ascuns îndărătul acestui cuvânt – fuseseră
cumpărate foarte, foarte ieftin, comparativ cu cingătoarea şi lâna de oaie.
Poate că fuseseră azvârlite printre mărfurile negustorului în ultima clipă,ca o curiozitate, o pildă a cuceririlor otomane, pentru a-l măguli şi a-lamuza pe sultanul ai cărui înaintaşi nutriseră o admiraţie pizmuitoarepentru Ordinul ce-i hărţuise la marginile imperiului. Să fi fost negustorulacela un călător balcanic, cunoscător al limbii latine şi vorbitor poate deslavă ori de vreun dialect romanic? În mod sigur avea o educaţie înaltă, dat
— 85 —
fiind că ştia să scrie; era poate un neguţător evreu care stăpânea trei sauchiar patru limbi. Oricine ar fi fost, binecuvântat fie sufletul lui pentru că
a notat acele cheltuieli. Dacă a reuşit să trimită cu bine lotul de marfă, dacă
acesta a ajuns în siguranţă la sultan şi dacă – mai puţin probabil –
supravieţuise în tezaurul Luminăţiei Sale, printre giuvaiere, piese dearamă, sticlărie bizantină, relicve barbare, poeme persane, cărţi cabalistice,atlase, hărţi astronomice…
M-am dus la recepţie, unde bibliotecarul căuta ceva într-un sertar.
— Scuzaţi-mă. Aveţi cumva o listă a arhivelor istorice ordonată pe ţăriiA arhivelor din… Turcia, spre exemplul
— Ştiu ce căutaţi dumneavoastră, domnule. Există o astfel de listă
pentru universităţi şi muzee, dar e departe de a fi completă. N-o avem aici;mergeţi la oficiul central al bibliotecii. Deschide mâine-dimineaţă la oranouă.
Trenul meu spre Londra pleca abia la 10.14, şi nu aş fi avut nevoie decâtde zece minute ca să mă uit peste materiale. Iar dacă numele sultanuluiMahomed al II-lea sau ale succesorilor săi imediaţi apăreau printre ele… eibine, nici nu ţineam chiar atât de mult să ajung în Rhodos.
Al tău cu adâncă mâhnire, Bartholomew Rossi Timpul părea să se fi oprit în loc în marea sală a bibliotecii, în ciuda activităţii intense din jurul meu. Citisem o singură scrisoare, dar mai erau cel puţin patru în teancul de dedesubt. Ridicând ochii, am observat dâra de un albastru-întunecat ce apăruse în spatele ferestrelor: asfinţitul. Va trebui să mă duc acasă singur, pe întuneric, mi-am spus ca un copil speriat. Din nou am simţit impulsul de a alerga la uşa lui Rossi şi de a bate insistent în ea. Cu siguranţă l-aş
găsi acolo, citind vreun manuscris vechi în lumina gălbuie a lămpii de birou. Dar perplexitatea m-a cuprins iarăşi, aşa cum se întâmplă
după moartea unui prieten bun, atrasă de caracterul ireal al situaţiei, de aura ei de imposibil. De fapt, eram pe atât de
— 86 —
nedumerit, pe cât de speriat, iar stupefacţia nu făcea decât să-mi sporească teama, fiindcă în acea stare nu mă mai puteam recunoaşte pe mine însumi.
În vreme ce-mi treceau astfel de gânduri prin minte, am privit teancurile de documente de pe masă; împreună, ocupau mare parte din suprafaţa ei şi de aceea, probabil, nu se aşezase nimeni în faţa mea sau pe scaunele din jurul tăbliei. Tocmai mă întrebam dacă n-ar trebui să strâng toate hârtiile şi să plec acasă, pentru a continua să
lucrez la ele mai târziu, când o tânără s-a apropiat şi s-a aşezat la celălalt capăt al mesei. Am aruncat o privire în jur şi am văzut că
