toate celelalte mese erau ocupate până la refuz cu diverse cărţi, rezumate, fişe din catalog şi caiete de notiţe. Fata nu avea unde să se aşeze în altă parte, dar am simţit dintr-odată o pornire protectoare faţă de documentele lui Rossi; nu voiam ca un străin să surprindă, involuntar, ceva din ele. Erau oare în mod vizibil nebuneşti? Sau eu eram aşa?
Eram pe punctul de a strânge hârtiile cu grijă, respectând ordinea lor iniţială, cu acele mişcări cumpănite şi politicoase prin care încerci de obicei să-l asiguri pe cel care abia s-a aşezat timid la masa ta că tocmai plecai, oricum, când am remarcat brusc cartea pe care tânăra o aşezase în faţa ei. Deja îi răsfoia paginile din mijloc, având pregătite alături un pix şi un carneţel. Uluit, mi-am plimbat privirile de la titlul cărţii la figura ei, apoi la cealaltă carte de pe masă şi din nou la chipul ei.
Era un chip tânăr, deja marcat însă vag şi plăcut de maturitate, cu acea uşoară încreţire a pielii pe care o observam şi în jurul ochilor mei dimineaţa, în oglindă, o oboseală abia ascunsă ce sugera că
lucrează probabil pentru doctorat. Era o figură elegantă, alungită, care şi-ar fi găsit bine locul într-o pictură medievală de altar, o faţă
ce ar fi părut ascuţită dacă pomeţii nu s-ar fi lăţit în mod delicat.
Tenul era palid, dar probabil ar fi devenit măsliniu după o săptămână la soare. Genele îi erau coborâte spre carte, iar gura bine
— 87 —
conturată şi sprâncenele prelungi păreau deja atrase de ceea ce ochii citeau în paginile acelea. Părul întunecat, aproape ca tăciunele, se avânta spre spate, ridicându-se de pe frunte cu o vigoare neobişnuită în vremea aceea. Titlul cărţii, printre atâtea altele din această bibliotecă – m-am uitat din nou şi încă o dată, uluit – era Carpaţii. Iar alături pe masă, lângă cotul femeii, se afla romanul lui Bram Stoker, Dracula.
În acea clipă, tânăra şi-a ridicat ochii din carte şi i-a întâlnit pe ai mei. Mi-am dat seama că o fixam probabil direct, nepoliticos şi ofensiv. Dar privirea întunecată şi intensă pe care mi-a întors-o –
deşi ochii ei aveau o licărire ciudată, chihlimbarie, în adâncul lor, ca de miere – era extrem de ostilă. Nu mă simţisem niciodată foarte în largul meu în prezenţa femeilor, eram mai degrabă retras, dar ştiam destule despre ele pentru a mă simţi acum ruşinat, şi m-am grăbit să
mă explic.
— Scuzaţi-mă, am spus repede. N-am putut să nu remarc cărţile dumneavoastră… Vreau să spun, ce citiţi acum.
Tânăra continua să mă fixeze sever, ţinând cartea deschisă în faţă
şi arcuindu-şi sprâncenele brune.
— Vedeţi dumneavoastră, eu studiez exact acelaşi subiect, am insistat.
Sprâncenele i se ridicară mai mult, dar am arătat spre hârtiile din faţa mea.
— Vorbesc serios. Tocmai citeam despre…
Am privit hârtiile lui Rossi şi m-am oprit la mijlocul frazei.
Nuanţa de dispreţ din ochii ei mi-a încins obrajii.
— Dracula? replică ea sarcastic. Da, ce aveţi acolo, în faţă, par a fi surse primare.
Avea un accent pe care nu-l puteam localiza, iar vocea îi era catifelată, însă de o catifelare impusă de circumstanţe, ca şi cum, dacă i-ar fi dat drumul, ar fi putut deveni răsunătoare şi puternică.
Am încercat o tactică diferită.
— 88 —
— Citiţi cărţile acelea de plăcere? Ca să vă distraţi, adică? Sau studiaţi ceva?
— Să mă distrez?
Ţinea cartea încă deschisă, poate pentru a mă descuraja cu fiece armă de care dispunea.
— Păi, e o temă neobişnuită şi, dacă aţi împrumutat şi o lucrare despre Carpaţi, probabil că sunteţi foarte interesată de subiect. Nu mai vorbisem atât de repede de la examenul oral de masterat.
Tocmai voiam să iau şi eu cartea aceea. De fapt, pe amândouă.
— Serios?! Şi pentru ce?
— Păi, m-am hazardat eu, am nişte scrisori de la… dintr-o sursă
istorică neobişnuită… în care este menţionat Dracula. Scrisorile se referă la Dracula.
O vagă nuanţă de interes licări în privirile ei, ca şi cum lumina aceea chihlimbarie se aprinsese mai tare, aţintită asupra mea.
Tânăra se lăsă pe spate în scaunul ei, relaxându-se cu un fel de lejeritate masculină, fără a-şi lua însă mâinile de pe carte. Mi-a trecut prin minte că era un gest pe care-l mai văzusem de sute de ori înainte – această detensionare ce însoţea naşterea unui gând, această
deschidere către o conversaţie. Oare unde îl mai văzusem?
— Ce e cu acele scrisori mai exact? întrebă ea cu o voce moale, cu sonorităţi străine.
Mi-am spus cu părere de rău că trebuia să mă fi prezentat, pe mine şi titlurile mele, înainte de a intra în această discuţie. Din cine ştie ce motiv am simţit că nu pot face acel început acum; nu puteam pur şi simplu să dau mâna cu ea, să-i spun la ce catedră eram şi aşa mai departe. M-am gândit, de asemenea, că n-o mai văzusem niciodată înainte, deci nu putea fi şi ea la Istorie – poate doar dacă
era nouă, transferată recent de la o altă universitate. Şi oare ar trebui să mint pentru a-l proteja pe Rossi? Am decis, la întâmplare, să n-o fac. Pur şi simplu n-am pomenit de numele lui.
— Lucrez cu cineva care… are nişte probleme… şi care a scris
— 89 —
scrisorile astea cu douăzeci de ani în urmă. Mi le-a dat crezând că-l voi putea ajuta în… situaţia lui actuală… care are legătură cu…
