a răului cu aproape patru sute de ani înainte de naşterea lui Stoker.
Totul era de neînţeles. Şi nu spusese oare profesorul Rossi că Stoker
— 74 —
descoperise o sumedenie de informaţii veridice despre legenda vampirilor? Eu nu văzusem niciodată un film cu vampiri – tata nu agrea ororile, indiferent de tipul acestora –, iar elementele clasice ale subiectului îmi erau necunoscute. După spusele lui Stoker, vampirul îşi poate ataca victimele doar între apusul şi răsăritul soarelui; poate trăi la infinit, hrănindu-se cu sângele muritorilor şi aducându-i astfel şi pe ei în starea lui de mort viu; poate lua forma unui liliac, a unui lup sau chiar a unui val de ceaţă; poate fi respins prin utilizarea funiilor de usturoi sau a crucifixelor; poate fi distrus înfigându-i un par în inimă şi umplându-i gura cu usturoi în vreme ce doarme în sicriul său, pe timp de zi; un glonţ de argint tras direct în inimă îl poate, de asemenea, distruge.
Nimic din toate astea nu m-ar fi înspăimântat în sine; păreau doar nişte superstiţii, fantasmagorii dintr-un timp îndepărtat. Dar exista un aspect al poveştii care mă frământa de fiecare dată când închideam cartea şi o aşezam la locul ei pe raft, notând cu grijă
numărul paginii la care rămăsesem. Era un gând care mă urmărea pe treptele bibliotecii şi pe podurile ce traversau canalele, până când ajungeam acasă. Dracula al lui Stoker avea un tip preferat de victime: femeile tinere.
Tata tânjea mai mult ca niciodată – spunea el – după sud primăvara; totodată, voia ca eu să văd frumuseţea acelor locuri.
Vacanţa avea să vină în curând, iar întrevederile lui din Paris nu-i ocupau decât câteva zile. Învăţasem să nu-l presez, nici pentru călătorii, nici pentru poveşti; când era el gata, următorul episod sosea, dar niciodată, niciodată când eram acasă. Cred că nu voia să
aducă prezenţa aceea întunecată în căminul nostru.
Am luat trenul spre Paris şi apoi o maşină spre sud, spre munţii Cévennes. Dimineaţa lucram la două-trei eseuri în franceza mea tot mai limpede, pe care urma să le expediez apoi la şcoală. Încă mai am unul dintre ele; chiar şi acum, decenii mai târziu, când îl
— 75 —
despăturesc, mă cuprinde acel sentiment inefabil al Franţei în mai, mirosul ierbii care acolo nu e iarbă, ci l’herbe, proaspătă şi fragedă, ca şi cum întreaga vegetaţie a acestei ţări ar avea fantastice proprietăţi culinare, ca ingredientele unei salate sau ceva ce poate fi încorporat în brânză.
Câteodată opream la gospodăriile de pe marginea drumului şi luam de acolo gustări mai bune decât orice ne-ar fi putut oferi un restaurant: cutiuţe cu căpşune ce luceau roşii în soare şi păreau că
nici nu trebuie spălate; suluri de brânză de capră grele ca nişte gantere şi acoperite cu un pufuşor cenuşiu de mucegai, de parcă ar fi fost rostogolite pe podeaua unei pivniţe. Tata bea vin rubiniu, din sticle fără etichetă, ce costau doar câteva centime, pe care le astupa din nou după fiecare masă şi le punea laolaltă cu un mic pahar înfăşurat cu grijă într-un şerveţel. La desert dădeam gata pâinici întregi calde încă, în care îndesam pătrăţele de ciocolată amăruie.
Stomacul mi se lăfăia de plăcere, iar tata a spus la un moment dat, ruşinat, că va trebui să ţină iarăşi regim de slăbire când vom reveni la viaţa obişnuită.
Drumul ne ducea către sud-est şi mai târziu, după o zi sau două, a început să urce pe coastele răcoroase ale munţilor.
— Les Pyrénées-Orientales, mi-a spus tata, desfăşurând harta rutieră în timpul unuia dintre picnicuri. De ani întregi aştept să
revin aici.
Am refăcut drumul parcurs urmându-l cu degetul pe hartă şi am constatat că ajunsesem surprinzător de aproape de Spania. Această
realizare, alături de incitantul cuvânt Orientales, m-a scos din amorţeală. Ne apropiam de marginile lumii cunoscute mie şi pentru prima dată mi-am dat seama că, la un moment dat, aveam să
depăşesc cu mult limitele ei. Tata voia să vizităm o mănăstire anume.
— Cred că putem ajunge până diseară în oraşul de la poalele ei, ca să urcăm mâine la ea.
— 76 —
— E foarte sus?
— Cam la jumătatea înălţimii până în vârf, fapt care a apărat-o de diverşii invadatori. A fost construită exact în anul 1000. Incredibil: un mic sălaş săpat în stânca muntelui, dificil de atins chiar şi pentru cei mai entuziaşti pelerini. Dar îţi va plăcea la fel de mult şi oraşul de jos; e o veche staţiune balneară, cu adevărat fermecătoare.
Surâdea când spunea aceste cuvinte, însă era agitat, împăturind harta cam prea repede. Aveam senzaţia că în curând îmi va spune o altă poveste; poate că de data aceasta nu va mai trebui să-l rog eu s-o facă.
Într-adevăr, mi-a plăcut orăşelul Les Bains când am ajuns la el, după-amiază. Era ca un sat mai mare cu case din piatră, de culoarea nisipului, întins pe o culme joasă de munte. Pirineii se înălţau deasupra lui umbrindu-l aproape în întregime, cu excepţia străzilor mai largi de jos, care coborau spre văile şi gospodăriile ţărăneşti de la poale. Platanii colbuiţi ce înconjurau câteva piaţete, colbuite şi ele, nu aruncau nicio umbră peste trecători şi peste măsuţele la care bătrânele oraşului vindeau feţe de masă croşetate şi sticle cu extract de lavandă. De acolo puteam vedea, sus, obişnuita biserică de piatră
săgetată de rândunele în zbor, cu turnul clopotniţei învăluit în umbra aruncată de munţi – o lungă dâră întunecată, ce avea să
coboare, la asfinţit, şi în această parte a oraşului, înghiţind stradă cu stradă.
Am mâncat cu poftă un fel de supă groasă de legume şi apoi cotlete de viţel, la restaurantul de la etajul întâi al unui hotel din secolul al XIX-lea. Şeful de sală şi-a pus lejer un picior pe marginea de alamă a barului, în dreptul mesei noastre, şi ne-a întrebat politicos despre destinaţia noastră. Era un bărbat plăcut, într-un costum de un negru imaculat, cu faţa îngustă şi tenul măsliniu.
Vorbea o franceză ritmată, agrementată de un accent pe care nu-l mai auzisem până atunci, şi înţelegeam mult mai puţine cuvinte decât tata, care s-a văzut nevoit să-mi traducă.
— 77 —
— Ah, desigur, mănăstirea noastră, a exclamat şeful de sală ca răspuns la întrebarea lui. Ştiaţi că Saint-Matthieu atrage în fiecare vară opt mii de vizitatori? Da, aşa este. Dar toţi sunt atât de drăguţi şi de liniştiţi – o sumedenie de străini credincioşi care urcă pe jos până acolo, ca într-un pelerinaj real. Îşi fac singuri patul dimineaţa şi abia dacă îi ştim când vin şi pleacă. Desigur, mulţi alţii vin pentru les bains. Veţi merge şi dumneavoastră la băi, nu-i aşa?
Tata i-a spus că va trebui să pornim spre nord după numai două
nopţi petrecute aici şi că aveam de gând să ne petrecem toată ziua de mâine vizitând mănăstirea.
— Ştiţi, probabil, că există o sumedenie de legende aici, unele cu adevărat remarcabile şi toate reale, răspunse şeful de sală surâzând
– un surâs care i-a înfrumuseţat chipul pe dată. Tânăra domnişoară
înţelege ce vorbim? Poate o va interesa să le cunoască.
— Je comprends, merçi, am replicat politicos.
— Bon. Atunci să vă povestesc una. Dar, vă rog, nu uitaţi de cotlete. Sunt foarte bune fierbinţi.
