— Nu. Nu a pomenit despre aşa ceva. Iar fereastra era închisă, sunt sigur.
Nu-mi puteam desprinde privirea de pe pata aceea: aveam senzaţia că, dacă o studiez suficient de atent, voi putea descifra ceva în conturul ei hieroglific şi oribil.
— Am avut de câteva ori păsări în clădire, interveni şeful catedrei, din prag. Porumbei. Intră prin luminator din când în când.
— E şi asta o posibilitate, replică poliţistul. Deşi n-am găsit
— 65 —
excremente de pasăre, e totuşi o posibilitate.
— Sau lilieci, adăugă preşedintele. Ce părere aveţi despre lilieci?
În clădirile astea vechi există probabil tot soiul de vieţuitoare.
— Ei bine, şi asta e posibil, mai cu seamă dacă Rossi a încercat să
lovească vreun animal cu o mătură sau cu umbrela şi a reuşit să-l rănească, sugeră un alt profesor din cadrul uşii.
— Aţi văzut vreodată aici ceva care să semene cu un liliac? Sau cu o pasăre? m-a întrebat din nou omul legii.
Am avut nevoie de câteva secunde pentru a formula cuvântul în minte şi a reuşi să-l rostesc.
— Nu, am răspuns, deşi abia înţelesesem rostul întrebării.
Zărisem în sfârşit de unde pornea pata aceea întunecată şi de ce părea a se depărta. Pe raftul de sus al bibliotecii lui Rossi, din şirul de „neîmpliniri”, aşa cum le numise el, lipsea o carte. Acolo unde, cu două seri înainte, reaşezase cărţulia aceea enigmatică, printre cotoarele celorlalte cărţi, se căsca acum un gol îngust şi negru.
Colegii mei mă conduceau deja spre ieşire, bătându-mă uşurel pe spate şi spunându-mi să nu-mi fac griji; probabil că eram alb la faţă
ca hârtia. M-am întors spre poliţist, care încuia uşa în urma noastră.
— Există posibilitatea ca profesorul Rossi să se afle în vreun spital, dacă s-a tăiat sau dacă l-a rănit cineva?
Omul clătină din cap.
— Am telefonat la spitale şi am făcut o verificare preliminară. Nu e pe nicăieri. De ce? Credeţi că s-ar fi putut răni singur? Parcă aţi spus că nu părea deprimat sau înclinat spre sinucidere.
— Nu, nu era deloc!
Am tras adânc aer în piept şi am început să mă simt mai sigur pe picioarele mele. Plafonul era prea înalt pentru a fi putut ajunge cu mâna la el, oricum, dar asta era o slabă consolare.
— Hai, băieţi, să mergem şi noi! exclamă poliţistul, apoi se apropie de şeful de catedră şi plecară împreună, discutând cu voce scăzută.
— 66 —
Mulţimea din jur începuse să se disperseze, iar eu am luat-o la pas, înainte. Mai presus de orice, aveam nevoie de un loc retras, în care să mă aşez.
Banca mea preferată din sala vechii biblioteci universitare era încă învăluită în ultimele raze ale după-amiezii de primăvară. În jurul meu, trei sau patru studenţi citeau sau vorbeau în şoaptă şi, treptat, calmul familiar al locului mă cuprinse şi pe mine. Vasta sală
a bibliotecii avea ferestre din sticlă colorată, unele dând spre sălile de lectură şi spre coridoarele şi curţile interioare austere, astfel că
puteam vedea studenţii intrând şi ieşind sau studiind la mesele mari din stejar. Era sfârşitul unei zile obişnuite; curând, soarele avea să se retragă de pe lespezile de piatră ale podelelor, învăluind lumea în crepuscul şi marcând scurgerea a exact patruzeci şi opt de ore de când discutasem cu mentorul meu. Acum însă, activitatea ştiinţifică era în toi aici, refuzând să se lase ameninţată de căderea întunericului.
Ar trebui să-ţi spun că pe vremea aceea, îmi plăcea să fiu singur când învăţam, nederanjat, într-o tăcere monastică. Ţi-am povestit deja despre boxele de studiu în care lucram de obicei, la etajele superioare ale bibliotecii, unde aveam propria nişă şi unde am găsit cartea aceea ciudată care mi-a schimbat viaţa aproape peste noapte.
Cu două zile în urmă, la aceeaşi oră, învăţam acolo, preocupat şi fără griji, gata să-mi strâng cărţile despre Olanda şi să mă îndrept spre o plăcută întâlnire cu mentorul meu. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la cele scrise cu un an în urmă de Heller şi Herbert cu privire la istoria economică a oraşului Utrecht şi la modul în care îi voi combate ideile într-un articol, poate unul extras chiar din teza mea de doctorat.
De fapt, dacă gândul îmi zbura la trecut, se îndrepta numai asupra acelor nevinovaţi şi uşor hrăpăreţi olandezi care se ciorovăiau cu privire la măruntele lor probleme comerciale sau
— 67 —
şedeau în pragul uşii, pe marginea canalelor, urmărind cum este descărcat un nou transport de marfă pe podeaua casei lor, ce ţinea totodată loc de depozit. Dacă avusesem cândva vreo viziune a trecutului, nu văzusem cu ochii minţii decât chipurile lor rozalii, bătute de briza mării, sprâncenele groase şi mâinile abile, nu auzisem decât trosnetul corăbiilor, nu simţisem decât mirosul de smoală şi de mirodenii, combinat cu cel al lemnului ud al debarcaderului, şi nu mă minunasem decât de ingeniozitatea şi priceperea lor comercială.
Dar se pare că istoria poate fi cu totul altfel – o izbucnire sângerândă, al cărei ecou nu piere peste noapte sau peste secole. Iar acum studiile mele aveau să se îndrepte într-o cu totul altă direcţie, una nouă pentru mine, dar nu şi pentru Rossi sau pentru mulţi dintre cei care îşi croiseră drum prin acelaşi hăţiş întunecat. Voiam să încep acest nou domeniu de cercetare pe fondul forfotei vesele a sălii principale, nu în nişele tăcute, marcate arar de sunetul paşilor pe scările îndepărtate. Voiam să încep următoarea etapă a vieţii mele de istoric acolo, sub privirile inocente ale tinerilor antropologi, ale arhivarilor încărunţiţi, ale studenţilor de optsprezece ani pe care gândul îi ducea la jocul de tenis sau la noii pantofi albi cumpăraţi, ale învăţăceilor surâzători şi ale profesorilor distraţi – în mijlocul agitaţiei specifice serilor universitare. Am mai privit o dată în jurul sălii aglomerate, la peticele de lumină desenate de ultimele licăriri ale soarelui, la balansul agitat al uşilor de la intrarea principală.
Apoi mi-am luat servieta jerpelită, am deschis-o şi am scos din interior plicul gros, maroniu, pe care Rossi scrisese de mână câteva cuvinte: „PĂSTREAZĂ PENTRU URMĂTORUL”.
Pentru următorul? Nu dădusem atenţie mesajului cu două zile înainte. La ce se referise oare? Voise să păstreze informaţiile din interior pentru următorul moment în care va relua acest proiect, această necunoscută? Sau eu eram „următorul”? Să fie asta cumva o dovadă a nebuniei lui?
— 68 —
Am deschis plicul şi am văzut un teanc de hârtii de diverse mărimi şi grosimi, multe îngălbenite şi fragilizate de vreme, altele doar simple foiţe acoperite cu rânduri dese de litere dactilografiate.
Multe materiale. Va trebui să le întind pe toate undeva, mi-am spus, aşa că m-am aşezat la cea mai apropiată masă, lângă fişier. Era încă
multă lume în jur – necunoscuţi prietenoşi –, dar, înainte de a scoate din plic documentele, am aruncat, superstiţios, o privire peste umăr.
Lucrasem cu o serie de manuscrise ale lui Thomas Morus cu doi ani înainte şi, de asemenea, cu câteva dintre scrisorile expediate de Albrecht din Amsterdam, iar mai recent contribuisem la catalogarea unui set de conturi flamande din 1680. Ştiam, în calitate de istoric, că ordinea documentelor în orice arhivă are o importanţă aparte.
