Spun „năpădit” deoarece aşa s-a întâmplat, aşa mi-a venit în faţa ochilor, nu în minte sau în gând. În acea clipă, când am îngheţat locului, lumina din fereastra mentorului meu s-a stins. Poate ţi se va părea ceva obişnuit: programul de lucru s-a încheiat şi ultimul profesor rămas în clădire stinge lumina în biroul său, cufundând în beznă strada pe care iluminatul public nu funcţionează momentan.
Dar efectul a fost cu totul altul. Nu am avut câtuşi de puţin senzaţia unei lămpi obişnuite, stinse într-un birou; a fost mai degrabă ca şi cum ceva a trecut în viteză peste fereastra din spatele meu, blocând sursa de lumină. Şi în clipa următoare strada era învăluită în întunericul cel mai adânc.
Pentru un moment, mi s-a tăiat răsuflarea. Îngrozit şi stângaci, m-am întors, am văzut fereastra întunecată, aproape invizibilă
deasupra străzii cufundate în beznă, şi am luat-o la fugă spre ea.
Uşa pe care ieşisem cu puţin timp înainte era încuiată. Nicio lumină
nu se zărea pe faţada clădirii. La ora aceasta, uşa probabil că se
— 60 —
închidea automat în urma oricui ieşea, ceea ce era un lucru cât se poate de normal. Aşa că stăteam acolo ezitând, gata să mă reped la celelalte uşi, când luminile de pe stradă s-au aprins şi m-am simţit brusc ruşinat. Nu se zărea nici urmă de cei doi doctoranzi care ieşiseră înaintea mea; probabil că plecaseră în altă direcţie.
Acum însă, un alt grup de studenţi trecu pe lângă mine, râzând; strada nu mai era pustie. Dacă Rossi va ieşi într-o clipă – aşa cum ar fi normal, de altfel, după ce stinsese lumina şi încuiase uşa –, dacă
va ieşi deci şi mă va găsi acolo? Spusese deja că nu vrea să mai vorbim despre cele discutate în seara aceea. Cum i-aş putea explica temerile iraţionale care mă cuprinseseră acolo, în pragul uşii lui, când el trăsese cortina peste acel subiect, poate chiar peste toate subiectele morbide? Jenat, m-am întors înainte ca el să aibă ocazia să
mă prindă din urmă şi am plecat în grabă spre casă. Când am ajuns, am lăsat plicul în servietă, nedeschis, şi am dormit până dimineaţă
un somn agitat.
Următoarele două zile au fost foarte pline şi nu mi-am permis să
mă uit pe hârtiile lui Rossi; de fapt, mi-am alungat din minte cu hotărâre toate subiectele ezoterice. Aşa se face că am rămas surprins când, în după-amiaza celei de-a doua zile, la bibliotecă fiind, am fost oprit de unul dintre colegii mei de la catedră.
— Ai auzit ce s-a întâmplat cu Rossi? m-a întrebat el apucându-mă de braţ şi oprindu-mă din drum. Paolo, aşteaptă!
Ai ghicit, era Massimo – la fel de mare şi de zgomotos chiar şi pe vremea studenţiei, poate chiar mai zgomotos decât acum. L-am prins de umăr.
— Rossi? Ce e? Ce-i cu el?
— Nu mai e. A dispărut. Poliţia îi percheziţionează biroul.
Am alergat tot drumul până acolo; clădirea arăta acum cât se poate de obişnuit, uşor pâcloasă în lumina soarelui de după-amiază
şi forfotind de studenţi. La etajul al doilea, în faţa biroului lui Rossi, un poliţist discuta cu şeful de catedră şi cu alţi câţiva bărbaţi pe care
— 61 —
nu-i mai văzusem niciodată. Când am ajuns eu, doi indivizi în haine închise la culoare ieşeau din biroul profesorului, închizând uşa bine în urma lor şi îndreptându-se apoi spre scări şi spre sălile de curs.
Mi-am făcut loc printre ei şi l-am întrebat pe omul legii:
— Unde e profesorul Rossi? Ce s-a întâmplat cu el?
— Îl cunoaşteţi? m-a întrebat poliţistul la rândul lui, ridicându-şi ochii din carnetul de notiţe.
— Sunt doctorandul său. Am fost aici acum două seri. Cine spune că a dispărut?
Şeful de catedră a făcut un pas înainte şi mi-a strâns mâna.
— Ştiţi ceva despre asta? Menajera sa a telefonat la amiază şi a spus că profesorul nu a venit acasă nici aseară şi nici cu o seară în urmă – şi nu a sunat pentru a i se aduce micul dejun sau cina.
Femeia spune că nu a mai procedat niciodată aşa. A lipsit de la o şedinţă de catedră în cadrul departamentului în această după-amiază, fără a anunţa telefonic – ceea ce iarăşi nu a mai făcut niciodată. Un student a trecut pe la mine spunându-mi că uşa biroului său este încuiată, deşi stabiliseră anterior o întrevedere la care Rossi nu a apărut. Nu a venit nici la cursul de astăzi, aşa că în cele din urmă am dispus să se deschidă uşa biroului său.
— Şi el era înăuntru?
— Nu.
M-am întors îngheţat şi am pornit spre biroul lui Rossi, dar poliţistul m-a prins de braţ.
— Nu atât de repede, exclamă el. Spuneţi că aţi fost aici cu două
seri în urmă?
— Da.
— Când l-aţi văzut ultima dată?
— Pe la ora opt şi jumătate.
— Aţi mai văzut şi pe altcineva aici?
M-am gândit o clipă.
— Da, erau doi studenţi de la catedra noastră, Bertrand şi Elias,
