Dar când, odată cu asfinţitul, ne-am apropiat de unul dintre oraşele înălţate pe câte o coastă de deal, ce se adunau parcă în jurul nostru aidoma personajelor dintr-o frescă, m-am trezit de-a binelea.
Printre norii bătuţi de vânt de pe cer se zăreau ultimele licăriri ale apusului – spre Mediterana, mi-a spus tata, spre Gibraltar şi spre alte locuri în care poate că vom merge vreodată. Deasupra noastră
se întindea un oraş clădit pe lespezi de piatră, cu străzile aproape verticale şi aleile terasate, în trepte înguste de piatră. Micul Fiat le străbătea şerpuit, trecând la un moment dat prin faţa unei trattoria ce arunca o rază de lumină pe pietrele umede ale pavajului, apoi a coborât încet de cealaltă parte a dealului.
— Pe aici e, dacă-mi amintesc eu bine, spuse tata, cotind pe o alee străjuită de chiparoşi întunecaţi. Villa Montefollinoco, în Monteperduto. Monteperduto e oraşul. Îţi aminteşti?
Îmi aminteam. Ne uitasem pe hartă la micul dejun, tata trasând drumul cu degetul, pe lângă ceaşca de cafea.
— Siena, aici. Într-acolo trebuie să ne îndreptăm. În Toscana.
Apoi vom trece în Umbria. Uite şi Montepulciano, o localitate veche şi celebră, iar pe colina următoare e oraşul nostru, Monteperduto.
Numele se amestecau în mintea mea, dar ştiam că monte înseamnă munte, iar noi ne aflam acum printre nişte munţi demni de o casă de păpuşi – deluşoare pitoreşti ca nişte pui de Alpi –, pe care îi străbătusem deja de două ori.
În înserarea ce se adâncea, vila părea micuţă – o casă ţărănească
joasă, din piatră de râu, cu un pâlc de măslini şi chiparoşi lângă
acoperişul roşcat şi două lespezi de piatră ce marcau aleea de
— 54 —
intrare. Lumina strălucea în ferestrele de la etajul întâi şi dintr-odată
am simţit că mi-e foame, sunt obosită şi sâcâită de o iritare pe care va trebui s-o ascund în faţa gazdelor noastre. Tata a luat bagajele din portbagajul maşinii, iar eu l-am urmat pe alee.
— Chiar şi clopoţelul e acelaşi, spuse el satisfăcut, trăgând de un cordon scurt de lângă uşă şi netezindu-şi părul cu mâna.
Cel care ne-a deschis a năvălit ca o furtună, îmbrăţişându-l pe tata, bătându-l zdravăn pe spate, sărutându-l sonor pe ambii obraji şi aplecându-se puţin cam prea mult pentru a-mi strânge mie mâna.
Palma lui enormă şi caldă m-a apăsat uşor pe umăr pentru a mă
conduce înăuntru. În holul de la intrare, o încăpere cu plafonul jos şi gemând de mobilier vechi, insul mugi:
— Giulia! Giulia! Repede! Marea sosire! Vino încoace!
Engleza lui era feroce, iar vocea – răsunătoare, puternică şi sigură
pe ea.
Femeia înaltă şi surâzătoare care a apărut mi-a plăcut imediat.
Avea părul cărunt, cu reflexe argintii, strâns la spate pentru a revela chipul prelung. Mi-a zâmbit de la bun început şi nu s-a aplecat spre mine. Mâna ei era la fel de caldă ca a soţului. Pe tata l-a sărutat pe ambii obraji, clătinând din cap şi revărsând un val de cuvinte în italiană.
— Iar tu, mi-a spus mie în engleză, trebuie să ai o cameră numai pentru tine, una plăcută, nu-i aşa?
— Bine, am încuviinţat încântată, sperând că va fi suficient de aproape de a tatălui meu şi că ferestrele ei vor da spre valea din jur, dinspre care urcasem atât de abrupt.
După cina servită în sufragerie, cei mari s-au relaxat în scaunele lor şi au oftat.
— Giulia, a început tata, pe an ce trece găteşti tot mai bine! Cine mai e ca tine în Italia?!
— Aiureli, Paolo! Mereu vorbeşti prostii!
Engleza ei amintea de Oxford şi de Cambridge.
— 55 —
— Poate că de vină e sticla de Chianti. Lasă-mă să văd eticheta.
— Mai bine dă-mi voie să-ţi umplu paharul din nou, interveni Massimo. Iar tu, drăguţă domnişoară, ce studiezi?
— Toate materiile de la şcoală, am replicat cu afectare.
— Cred că îi place istoria, le explică tata. Şi se pricepe, de asemenea, la obiectivele turistice.
Massimo umplu din nou paharul Giuliei, apoi pe al său, cu un vin de culoarea granatelor sau a sângelui întunecat.
— Istoria? Seamănă cu tine şi cu mine, Paolo. Noi l-am botezat astfel pe tatăl tău, îmi explică el mie, fiindcă nu pot suferi plictisitoarele voastre nume englezeşti. Regret, dar nu pot. Paolo, prietene, să ştii că era să mi se oprească inima în piept când am aflat că ai renunţat la cariera ta academică pentru a „parlamenta” prin lumea întreagă. Prin urmare – mi-am spus atunci îi place mai degrabă să vorbească decât să citească. Lumea a pierdut astfel un mare savant, draga mea.
Massimo mi-a întins şi mie un pahar umplut pe jumătate cu vin, fără a-l întreba mai întâi pe tata, şi a turnat deasupra puţină apă din carafa de pe masă. Deja începuse să-mi placă de el.
— Acum tu vorbeşti prostii, replică tata satisfăcut. Îmi place să
călătoresc, asta-i tot.
Massimo clătină din cap.
